Teiul de acasa era uscat. Florile abandonasera lupta si erau acum mici boabe intristate si-nsingurate, aproape fara sens. Frunzele erau parjolite, punctate de arsita. Am plecat mai departe, spre munte, cu inima usor stransa, spectacolul teiului oarecum neviu era deprimant. Pe masura ce ma apropiam de munte, brazii, stejarii deveneau din ce in ce mai inalti. Nu-i puteam cuprinde cu privirea, nu le zaream varfurile. Pareau binevoitori, ingaduitori cu mine, ca si altadata, doar imi stiau dorul si lacrima si erau gata a-mi adaposti oboseala, plictisul si deznadejdile citadine. Mi-am amintit cum obisnuiam a le vorbi copacilor. De data asta nu doar ca nu-mi mai gaseam cuvintele, de fapt eram hotarata sa tac, sa nu mai insir vorbe, litere, silabe, doar de dragul unui monolog, in zadar dorit a fi dialog. Eram pregatita doar pentru impreunarea tacerilor noastre: a mea si a copacilor. Pentru ca, nu-i asa, cum altfel decat in deplina tacere a gandurilor, poti regasi glasul inimii? Totul a decurs firesc. Era de fapt un firesc innoit, aducator de linisti necunoscute, nemaiintalnite pina atunci. 
Iar asta pana cand, intr-o banala plimbare pe-o strada, am simtit in nari parfum de tei. Am crezut ca visez, m-am oprit, m-am frecat la nas (aveam oare alergie?), la ochi, m-am ciupit de brat, sa ma trezesc. Nu, nu era vis. Paradoxal, muntele imi pastrase ceea ce stia ca-mi lipseste: parfumul de tei. Teoretic nu era posibil ca in mijloc de vara, de fapt intr-un anotimp deja spre-ntomnare, strazile sa mai miroasa a tei. Esenta de brad, conurile imprastiate ramasesera undeva in urma, intr-un trecut mai mult sau mai putin apasator din care nu-mi mai doream sa fug, ci doar sa mi-l asum asa cum se petrecuse. Eram la munte, era racoare, cuvintele-mi lipseau, dar aerul mirosea a tei inflorit. Dupa cateva zile aveam sa aflu motivul pentru care, la munte, teii infloresc cu intarziere, insa nu uita sa-si pastreze viu parfumul. Pentru ca teii munteni nu-si neaga niciodata amintirile, ci le fac sa-nfloreasca din nou…proaspat…curat…in fiecare an.
