– Pentru cine/ce te rogi? – Cand? – Acum, cand lasi cartea in poala si privesti asa, cu ochii semideschisi, printre copaci, inspirand adanc aerul… – Nu ma rog. Doar tac. Citesc, tac si ascult muzica. – Ca citesti pot vedea, ca doar nu mai lasi cartea aia din mana, desi ai rascitit-o ani la rand, dar ce muzica asculti? – Ascult cum canta padurea. Am iubit dintotdeauna muzica. Aproape ca am fost/sunt dependenta de ea. Si nu doar ca forma de terapie ori balsam. E drept ca ma linisteste cand sunt prea zbuciumata ori dimpotriva, ma invioreaza cand sunt prea adormita. In ultimii ani cred ca n-am stat mai mult de o zi sau doua fara un pic de muzica. Parca nu pot respira in lipsa ei. In vara asta am experimentat pentru prima data nemuzica. Cel putin in sens clasic, cu instrumente sau voce. Susurul apei, fosnetul frunzelor, ciripitul pasarilor fericite de inca mult verde, murmurul pamantului reavan presarat pe alocuri cu crengute frante au alcatuit cu succes o altfel de muzica. 
In padure nu e nevoie de vorbe, nici de farduri ori poleiala. Si nici de muzica la casti. Padurea canta in stilul ei. Curios cum, la intoarcere, e suficient sa-nchid ochii si sa aud din nou cantecul padurii. Un cantec cand molcom, abia fosnit, cand iute si ferm, cu ape repezi ce te invita la liniste, la blandete, dar si la cutezanta. Un cantec simplu ce te invita sa revii. Atunci cand dorul nu va mai incapea in a ta stramta inima si va rabufni. Sau poate chiar mai devreme. – Hai, mergem? S-a-nserat si e cam innourat, deja nu mai vezi sa citesti. – Da, mergem… Coborand incet, pe poteca, las in urma izvorul si frunzele, crengutele si frumos-cantatoarele. In schimb, murmur neincetat refrenul ce m-a-nsotit pe carare inca de la venire: “Petrecutele ceasuri cu tine, suflet drag Sunt pentru mine perle plimbate de matanii. Le picur cate una, una cate una, Sirag de margele, mataniile mele.“ (Florence Barclay, Mataniile)
