– sufletului meu calator – Eram impreuna un cozonac. Eu – impletitura dreapta ce completa, cateodata armonios, altadata timid si stangaci, impletitura ta stanga. Sau invers. Crescusem impreuna, cuptorul vietii ne rumenise deopotriva, iar din loc in loc ne lasase urme fie de prea ars, fie de prea uscat, fie de asperitati in timp durificate. Miroseam frumos impreuna. A copt, a blanda aroma de coaja de lamaie data prin razatoarea cu zimti mici, a coca imbibata tandru cu rom si cu urme firave de nuca imbogatita cu esenta de portocal. 
Ne era bine impreuna. Impletitura solida parea menita sa dureze in timp, in ciuda tuturor rafalelor de vant ce ne imprastiasera zaharul presarat pe tamplele incolacite. La un moment dat am vrut sa ma-nfrupt din noi, sa vad ce gust mai avem. Mi-am suflecat manecile, am desfacut usor cu mainile cozonacul ce-l formam impreuna (nu se cuvenea sa-l tai chirurgical) si am privit cu uimire continutul. Miezul nu mai era acolo. Ne golisem de noi insine.
