Se pare ca toamna mi-a venit iarasi furtunos, cu ploi navalnice in suflet, desi afara-i soare, cu amintiri incalcite care, odata dezmortite, striga din rasputeri, doar-doar le voi baga in seama. Cu roluri diferite jucate de unul si acelasi chip. Mai mult, toamna vrea sa mi se instaleze ca o masca hada peste alte anotimpuri si sa-mi ascunda definitiv zambetul inimii. Toamna draga, n-am sa te las sa ma dobori. Nu si in acest an. Imi voi face scut din… (nu, nici nu-ti mai spun din ce) si in plus voi imprumuta sabia arhanghelului cu care, vai tie!, iti voi scoate toate mastile. Una cate una. Pana te las goala, cu inima la vedere. 
Sa vezi ce bine este si ce libera te vei simti si tu. N-avea grija, toamna, si mastile mele au cazut. Si cad continuu, cu fiece gand ori cuvant de seara, cate una. Si cu fiecare rasarit de soare. Si ce bine este! Numai ca, odata cu mastile in picaj, se-nchide si o poarta a mult prea-indepartatului trecut pe care o tineam mereu intredeschisa, oarba fiind prezentului. Inca mai doare ca trebuie sa ii accept inchiderea… M-am trezit cu aceasta melodie in cap. Nu, nu-mi spuneti despre cum a sfarsit cantareata si mai ales din ce motiv. Amanuntele astea n-au nicio legatura cu alegerea cantecului. Si nici cu mastile.
