De la adapostul anonimatului e usor sa dai sfaturi, sa critici ori sa emiti judecati. Tot de sub coaja anonimatului e facil sa scrii ca si cum nimeni nu te-ar vedea, nu te-ar sti. Aproape ca e o voluptate in a-ti expune ideile, simtamintele, dorurile, trairile, ba chiar si spasmele carnii, cu gandul ca prietenii, cunoscutii nu vor da de tine si nu vor sti ca, sub alt nume de identificare, se ascunde acelasi om. Cu, din pacate ori din fericire, acelasi suflet. E a doua oara cand mi-a dat tarcoale si mie ispita asta teribila. Sa-mi gasesc un alt loc in care sa scriu ca si cum nimeni nu m-ar citi stiindu-ma. Asta in toiul noptii din mine. N-a durat insa decat cateva minute, ca si prima data. Acum, dis-de-dimineata, am realizat ca asta e “treaba” altora, nu a mea. Si ca, daca aici simt ca nu mai sunt libera, atunci unde as fi? Nicaieri. Tot uit ca n-am suflet de cameleon, desi cateodata mi-as dori, si ca ma iau, ma port si ma expun “aceeasi” pretutindeni. Recapituland motivele pentru care aveam impresia ca as avea nevoie sa ma ascund, am pus imediat stavila acelui gand. Si voi continua tot aici. Doar ieri imi propuneam sa traiesc altfel, nu ca si cum… Primele matanii, transcrise mai jos, sunt tot emotii si ganduri personale, intamplate in mintea-mi asta-noapte. La lumina palida a unui bec pe care s-a asternut praful si in deplinatatea orbirii sufletului ce nu stie, nu poate, nu vrea sa traiasca fara… iubire. Te-ai fi gandit vreodata ca voi ajunge sa stau cuminte cu siragul asta de matanii rasfirand printre degete sufletu-mi pustiu? Ma ard boabele astea pe palme precum ma arde azi neprivirea ta. 
Le petrec totusi, una cate una, ca sa-mi aduc aminte candva cum am fost. Le numar atat cat voi putea. Cat imi va fi permis. Se spune ca mataniile sunt amintiri – iubiri care ard. Prima boaba pe care am strans-o in palma mi-a lasat drept amintire un abis. A doua boaba un altul. Abia a treia boaba mi te-a adus pe tine in dar. De unde sa fi stiut eu pe atunci ca ochii aceia ai tai erau, in fapt, orbi, iar boabele rasfirate in palmele mele se potriveau perfect cu locurile goale de pe al tau chip?! De unde sa fi stiut ca de fapt nu mataniile ma ardeau, ci ochii tai orbi, dar in acelasi timp cu prea adanca vedere?! In preajma ta nu pot sa respir. Mi-e greu si sa fac fata aerului ce vine dintr-o parte sau alta. Ma opun lui. Culorile se amesteca si se varsa intr-o albie din care nu se distinge nimic clar, nimic pur. In preajma ta sunt intruchiparea perfecta a pacatului. Cu orbirile tale ma speli si devin, in acelasi timp, un suflet putincios, dornic si poate demn de a fi iubit. Tanjesc dupa imbratisarea ta ca de leagan ori blues sufletit. Ma dor si ma ustura nemangaierile tale. Dar cel mai tare mi-e teama de faptul ca te-as putea iubi de la distanta, fara a te (mai) atinge, o viata. Si apoi inca una. La fel si in tot ce-o mai fi dincolo de ele.
