interviu cu Amalia MÎNDRUȚIU
„Am cunoscut-o pe Amalia MÎNDRUȚIU la Iași.
A fost invitată, de la Constanța, pentru niște ore de studiu.
M-a impresionat că era printre puținele coregrafe care aplica
metodele marilor companii de balet ruso-americane. Iar repetițiile
erau adevărate spectacole în sine. Un maistru de balet, aș zice,
cu importanță covârșitoare pentru dansul și coregrafia noastră clasică”.
Ileana ILIESCU
– artist emerit –
Tulburător și captivant. Așa am perceput de dintotdeauna baletul. Clasic sau modern, dansul aduce ancestrale balansuri între ritm, plastică și ingeniozitate. O poveste în care vorbele se aruncă în moartea tăcerii și devin inteligibile prin participarea nemijlocită a spectatorului la filosofia mișcării și sunetul muzicii. Arta – se știe – hrănește sufletul, iar dansul aduce laolaltă nemărginirea din noi și de aiurea, marcată de vechile embleme ale fantasmelor: Terpsihora, Euterpe, Erato, Urania, Clio, Calliope, Polimnia, Malpomene, Thalia și, din nou, Terpsihora… Un grand jété en turnant, străluminând sacrul.
Bucuria luminii, care irumpe la sfârșitul unei reprezentații, e dată de mulți factori: coregrafie, montaj, tangajul între clar și obscur, expresivitate artistică… Toate acestea și încă multe altele – rezultat al științei dansatorului/ dansatoarei de a ajunge la inima publicului.
Amalia MÎNDRUȚIU: Cluj, Constanța, Iași și un amplu periplul prin spațiul balcanic. Așa s-a putea sintetiza traseul meu artistic într-ale dansului și coregrafiei.
R.V.: Vreți să detaliem?
A.M.: În 2008 am plecat de la Cluj la Teatrul de Balet „Oleg Danovski” din Constanța. A fost o schimbare radicală, benefică pentru mine. Au fost zece ani de muncă cu foarte multe împliniri, abordând un alt nivel de balet, un alt repertoriu. Și multe, multe spectacole de balet clasic, neoclasic. Am dansat ca prin-solistă, în tot repertoriul teatrului Giselle, Lacul lebedelor, Spărgătorul de nuci, Crăiasa zăpezii, Cenușăreasa… toate spectacolele în coregrafia maestrului Oleg Danovski, Horațiu Cherecheș, o seamă de coregrafi de reală valoare. Și, nu ascund, mi-a plăcut atmosfera, seriozitatea, dinamica muncii. Au fost mulți dansatori străini care ne-au îmbogățit și pe noi, i-am îmbogăţit și noi pe ei. A fost un schimb de informații benefic între diferite școli de balet, diferite stiluri. Maeștrii de balet cu care am lucrat și spectacole care au fost mult mai dinamice și mai bogate. Privesc cu nostalgie după Teatrul Oleg Danovski, pentru că au fost poate cei mai frumoși ani din viața mea. Profesională și personală, totodată. Eram deja matură, știam cum să abordez un rol, cum să mă pregătesc, știam cum să muncesc pentru a mă autodepăși. Luptam cu mine, nu cu altcineva, cu propria-mi putere. Și asta m-a făcut să merg mai departe. Mai împlinită, mai responsabilă. În 2018 am fost invitată la Opera din Iași pentru o perioadă de studii și repetiții. Doamna Beatrice Rancea mi-a propus să preiau conducerea compartimentului de balet. A fost momentul în care am decis: „Gata! Nu mai dansez!” Sigur, la Constanța am început deja să fac corografii mărunte, pentru gale de balet, dar care și-au pus amprenta asupra mea. Pentru îmbogățirea repertoriului de la Iași am realizat coregrafia după Piazzola, spectacol pe care l-am montat, peste ani, și la Teatrul de Balet din Sibiu.
R.V.: Și, din nou, viața vă rezervă o surpriză. Începe un real periplu în spațiul balcanic.
A.M.: Mi s-au deschis nenumărate posibilităţi în spațiul ex iugoslav. Aventura a început la Belgrad, la Institutul de dans Madlenianum. A fost o schimbare interesantă. Pentru că am lucrat cu tinere speranțe. Balerini care au ajuns să danseze în Germania, Austria, la Teatrul Național din Belgrad sau Teatrul Național din Novisad. Am avut ocazia să le ofer niște lucruri la care nici nu visau. Provocări care au trecut în revistă spectacole de balet cunoscute, într-o interpretare modernă. A urmat o invitație la Teatrul de Balet din Novisad, unde am colaborat timp de doi ani, pentru studii, repertoriu. Apoi Saraevo. E experiență extraordinară, unde le-am propus „Albă ca zăpada”. Premiera a fost în noiembrie 2024 și, anul trecut, spectacolul a primit 5 premii. Ceva neobișnuit chiar și pentru ei. A fost o surpriză, recunosc. Dintre cele mai plăcute.
R.V.: În 2015 ați lucrat în China.
A.M.: O șansă extraordinară! Împreună cu un coleg am realizat un spectacol de 90 de minute, pe coregrafii proprii, sau momente din spectacole cunoscute. Și, de spus, am lucrat cu niște balerini de vis.
R.V.: Vă propun să dăm puțin ceasul înapoi și să aflu de la dumneavoastră ce v-a îndemnat să urmați acest drum al artei coregrafice.
A.M.: Nu am fost copilul tipic care a vrut să facă balet. În vacanțe mergeam la Sighetul Marmației, unde vedeam la televiziunea rusă spectacole de balet. Așa a venit acel click care m-a îndreptat spre această minunăție. Insistențele mele i-au determinat pe părinți să mă înscrie la fosta Casă a pionierilor din Cluj.
R.V.: Există evident, niște cerințe speciale pentru a urma acest drum.
A.M.: …Și prima dintre ele este să ai un corp corespunzător, niște date fizice, să ai muzicalitate… E foarte important pentru o selecție adevărată. Pentru că, acei copii care nu au datele necesare susținerii multiplelor cerințe, mobilitate, elasticitate, corp armonios, un schelet adecvat, acei copii vor fi chinuiți. Sigur, munca asiduă modelează, și duce acolo unde trebuie. Noi am fost 430 de copii la examen, am intrat doar 70 și, în final am rămas 20. Asta datorită criteriilor draconice de selecție. Când am ajuns să fac Academia de muzică, secția balet, am înțeles ce înseamnă un corp dedicat, ce înseamnă spectacolul, și, mai ales, nevoia de adaptare a actului artistic vremurilor în care trăim. Profesorii de aici m-am învățat toate astea. Parte din acel premiu extraordinar de la Saraevo le aparține și lor, profesorilor mei, care mi-au deschis noi orizonturi în abordarea dansului clasic.
R.V.: Se vorbește despre dureri, suferințe în însușirea artei dansului. Cât adevăr este în acest fel de abordare a studiului?
A.M.: Eu nu am perceput munca sau greutățile învățării dansului de orice fel. Pentru mine a fost normalitate. Îmi plăcea, doream să mă perfecționez continuu și pentru asta munceam. Cu alte cuvinte a fost o reală plăcere. Sigur, nu este plăcut să te doară corpul, să simți că ți-ai epuizat toate resursele și, totuși, mai trebuie reluat un exercițiu. Nu! Dar revin la ceea ce vă spuneam mai devreme. Dacă ai un corp pregătit pentru așa ceva, atunci totul merge normal, natural. Dar dacă lupți împotriva a ceea ce ți-a dat natura, atunci este, cu siguranță, un chin. Și totul merge foarte greu. Ceea ce a fost frustrant, oarecum, a fost timpul liber. Ore de studiu. Multe! Mai apoi, primii zece ani nu am avut vacanțe. Ba, de multe ori, când alții aveau sejururi, weekend uri, concedii, atunci munceam mai mult. Pentru a nu pierde ritmul, a fi mereu în formă și pentru ca viitoarea stagiune să mă găsească pregătită. Sala de balet era tot timpul deschisă, și, în general, în lume, toți balerinii stau după program și lucrează individual. La Teatrul Danovschi, după ce se termina programul, sala era tot atât de plină. Dar, repet, nu a fost un chin. A fost, și ar trebui să fie, normalitate.
R.V.: Spuneați la un moment dat despre o multitudine de școli de balet. Există diferențe semnificative între ele?
A.M.: Diferențele sunt foarte mari. Șoala de la noi se află sub influența școlii rusești. Există însă, în Balcani, tendințe clare de abordare a stilurilor din școala americană, cubaneză, franceză… E un avantaj, credeți-mă, față de rămânerile în vechile tipare. Nu vreau în nici un fel să contest școala rusă de balet, dar, cu cât ești mai bogat, cu receptări din mai multe culturi, cu atât spectacolul devine mai complex, mai de zilele noastre, ca să zic așa. Înainte vreme, circulau niște casete, cu spectacole de prin alte părți. Așa m-am îndrăgostit de stilul francez, în care am descoperit o eleganță aparte personajelor a mișcării scenice. Un plus care aduce un rafinament aparte ansamblului.
R.V.: Aveați modele de dansatori, aveați preferințe pentru anume coregrafi?
A.M.: Da. Când dansam aveam modele. Ekaterina Maximova mi-a plăcut foarte mult și Monique, de la Opera din Paris. Ca și coregraf nu mi-am impus un model. Asta pentru că am avut material uman la îndemână și am încercat să modelez acel material să ajungă acolo unde mi-am dorit. Pot să spun că am fost norocoasă, pentru că am întâlnit balerini foarte dotați; pe lângă calitățile lor deosebite au fost înzestrați și cu un simț artistic deosebit. Alături de latura psihică, expresivitatea, interpretarea și înțelegerea rolului contează foarte, foarte mult. Am lucrat în primul rând cu personajele: să-i fac să înțeleagă cine sunt. În momentul în care înțelegeau acest lucru, coregrafia li se părea mai ușoară, tot ce însemna emoție era abordat din unghiul potrivit pentru a ajunge la spectatori.
R.V.: Viitorul bate la ușă. La ce visați?
Amalia Mândruțiu: Nu pot să vă spun ce proiecte am. Îmi place ca ele să se materializeze și pe urmă să vorbesc de ele. Ceea ce e sigur e că merg la Belgrad, la premiera realizată de marele José Martinez (de la Opera din Paris) și al său Don Quijote. Și, da, pot să vă spun că visez să ajung la Opera din Paris să văd corpul de balet de acolo. Până atunci, aștept lucruri concrete, proiecte de noi și noi spectacole.
x x x
Aș fi vrut, iubite cititorule să fi fost cu mine la acest interviu. S-au discutat multe, mult mai multe decât permite spațiul tipografic acordat, am vorbit despre tulburătorul moment al ridicării și căderii cortinei, frământările coregrafilor și a balerinilor pentru ca totul, dar absolut să iasă bine. Despre cât de mult captivează actul artistic, punerea în scenă, jocul actoricesc, muzica și grația mișcării. Și dacă ați fi fost, fie și pentru o oră, o gâză mică, mică, sunt sigur că v-ați fi trădat existența umană prin aplauze. Pentru că, arareori e îngăduit unui om să vadă atâta determinare, putere de muncă și iubire pentru dansul cel nemuritor.
Interviu realizat de Radu VIDA
Articolul DIN GRAȚIA STATUARĂ A DANSULUI, LUMINA… apare prima dată în ziarulfaclia.ro.
