„Glasul celui care strigă în pustiu: «Pregătiți calea Domnului,
drepte faceți cărările Lui!»” (Marcu 1,3)
Evanghelia după Marcu se deschide cu acest îndemn care se potrivește foarte bine fiecăruia dintre noi în timpul Postului Crăciunului: „Pregătiți calea Domnului!” Evanghelia evocă glasul celui care strigă „în deșert”. Deșertul de aici corespunde locului în care are loc acțiunea de a striga anumite învățături. Pot apărea însă mai multe întrebări: ce rost are să strigi într-un deșert? Cui îi vorbește glasul, deoarece de obicei nu sunt mulți oameni în deșert? Este un glas care plânge în exil sau e pierdut în acest loc pustiu? Ce face acolo în afară de a striga? Este un strigăt de disperare, un geamăt care nu găsește niciun ecou, un strigăt de suferință sau un strigăt de ajutor?
Dincolo de toate acestea, important este că evanghelistul Marcu identifică imediat acest glas cu cel al lui Ioan Botezătorul: „Ioan Botezătorul era în pustiu, predicând botezul convertirii spre iertarea păcatelor..” Așadar, glasul este cel al lui Ioan și el botează în Iordan, departe de agitația orașului, la porțile deșertului. Strigătul este cel al chemării la convertire, iar ritul botezului este semnul dorinței de convertire pentru viața veșnică. Și pentru aceasta, e nevoie de retragere, în tăcere, departe de tot ce ne poate distrage de la această chemare presantă de a ne converti și de a-L primi pe Domnul. Trebuie să fii în deșert pentru a auzi această chemare.
Depinde de noi astăzi să găsim acest loc, acest deșert. Ce ne împiedică oare să găsim liniștea deșertului pentru a-l auzi pe cel care strigă și vestește? Ritmul susținut al programului nostru, cererile numeroase, cadourile de pregătit și de anticipat, invitațiile de a planifica o minunată sărbătoare de sfârșit de an, lucrurile superficiale care ne îndepărtează de esențial… Toate acestea ne împiedică să găsim deșertul în care vom auzi Cuvântul lui Dumnezeu?
Invitația care ne este adresată este să pregătim calea Domnului… De unde să începem lucrarea? Care este locația acestei căi astăzi? Unde este deșertul în care ne vom pregăti cu adevărat pentru venirea Domnului? Este oare deșertul singurătății mele în care ar trebui să-I las Lui un loc? Sunt oare văile indiferenței mele care trebuie umplute? Vorbim despre dealurile și munții mândriei mele care trebuie coborâți pentru a-L lăsa pe Dumnezeu să-și găsească loc în puțina smerenie cu greu dobândită? Șantierul este mare, iar terenul care trebuie amenajat este propria mea viață… Ne rămâne astăzi să discernem care sunt locurile noastre de singurătate, care sunt deșerturile noastre, dealurile noastre, râpele noastre… Oricum ar fi, invitația este aceeași: este vorba într-adevăr de a pregăti calea Domnului. Așa că cu lopețile noastre, cu târnăcoapele noastre, cu greblele noastre, trebuie să ne punem pe treabă și să ne pregătim pentru venirea Domnului… pentru că El vine!
Această pregătire pare o chestiune destul de simplă în teorie, dar punerea ei în practică este mereu anevoioasă. Cu greu reușim să realizăm câte un mic pas pe calea spre o convertire autentică, iar când ni se pare că totuși ceva s-a mai schimbat în bine repede cădem din nou în aceleași păcate și greșeli cu care ne tot luptăm de ani și ani de zile. Este important efortul nostru în a împlini poruncile lui Dumnezeu. Aici e fundamentul oricărei lucrări eficiente a harului lui Dumnezeu în propria viață. Însă împlinirea vieții, fericirea spre care tindem este darul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, doar până într-un anumit punct depinde de noi, de forțele noastre, de realizările noastre pe plan spiritual ceea ce ne face cu adevărat împliniți și fericiți. Cea mai mare parte a acestei realizări este darul lui Dumnezeu.
Așadar, a pregăti calea Domnului înseamnă a identifica toate aceste deșerturi, văi, râpe din viața noastră, adică acele locuri și trăiri care ne-au îndepărtat de prezența fericitoare a lui Dumnezeu. Acesta este un pas important și necesar, însă efortul nostru cel mai intens ar trebui să se îndrepte spre a ne deschide inima pentru a primi darul Domnului, să înțelegem că am primit mântuirea ca dar și să ne bucurăm pentru aceasta. Tocmai din această perspectivă privind perioada Postului Crăciunului putem înțelege mai bine de ce acesta este un post al bucuriei. Jertfele pe care încercăm să le oferim lui Dumnezeu sunt dovezi ale recunoștinței noastre pentru dragostea pe care El ne-o poartă și totul este pătruns de bucuria celor care se știu mântuiți prin Isus Cristos. Nu este un har oarecare cel pentru care ne pregătim în Postul bucuriei, ci darul prin excelență al lui Dumnezeu: însuși Fiul Său. Evanghelistul Ioan sintetizează acest eveniment spunând: „Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, iar noi am văzut gloria Lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (In 1, 14). A pregăti calea Domnului înseamnă, în definitiv, a-L primi cu bucurie și inimă bună pe Cel care de dragul nostru s-a făcut asemenea cu noi, pentru ca pe noi să ne facă asemenea cu Dumnezeu.
Pr. Daniel Avram
