O grădină îmbelșugată, lipsită de asperități și pericole, aflată într-un perpetuu asfințit, o lumină ce nu mai apune, asta ar fi nostalgia în starea sa cea mai pură. Lipsiți de gentilețea acelei lumi serafice proiectăm universuri compensatorii în care fauna și flora sunt elemente decorative proporționate precis de standardele de igienă. Nicio floare în plus pentru un viitor luminos.
Cu toate acestea, grădina Edenului nu e spațiul unei naturi dominante și neîngăduitoare. Paradisul trebuie să fi fost cântarea cântărilor într-un univers lipsit de condiționări biologice, o enumerare infinită de bucurii interioare pe pământul reavăn al libertății fertile. Acolo, întâlnirea cu Cel Ce era, Cel Ce este și Cel Ce va fi, nu trecea prin peisajul bolovănos al egocentrismelor noastre și nici prin stranietatea izolată a deșertului de fapte bune. Trebuie să fi fost o euforie fiecare pas și ceas în proximitatea Bunătății absolute. Niciun interval, nicio opreliște nu afectau fecioria sacră a acelui verde atât de viu care strălucea sub pașii omului. Îmi imaginez că nu era loc de polemici arțăgoase și îndreptățiri de sezon. Claritatea era o virtute ce mergea mână în mână cu verticalitatea bărbătoasă a zilei. În acea grădină, nimeni nu țipa sau ridica tonul, până și leii își moderau prezența lor vocală într-un efort comun de a nu întrerupe greierii viteji. Toate animalele păreau smerite, iar omul, cununa creației, voia să nu fie mai prejos. Nu se arăta cu degetul și nu poruncea isteric nimănui.
Acea calmă serenitate staționează veșnic în străfundurile inimii noastre și, la fiecare început de an, momentele de retrospectivă se confundă cu imaginea idilică a unei grădini edenice. Am încercat să o descriu ca și cum aș fi fost ieri acolo și, poate chiar am fost, în felul unei priviri adânci în sinele meu sau al nostru, al tuturor.
Noile începuturi nu au doar avantajul entuziasmului unor noi proiecte, ci și evaluarea ultimului interval. Poate că fiecare luare de poziție a fost afirmarea strâmbătății personale, poate că fiecare competență a fost doar un concurs de împrejurări nedrept pentru alții și salutar pentru noi, poate că și anul trecut am trecut razant pe lângă glonț cu focul propriei răutăți și superbii afișate. Toate aceste mustrări de conștiință nu vin pe fondul desconsiderării, ci pe acela al apelului la paradisiaca fericire care n-a mai fost ieri în noi devreme ce cândva locuia cu larghețe în vasta noastră inimă. Astăzi, inima e în strânsoarea îngustă a cotidianului ritmat și gălăgios. Nu se mai aud întinderile de bunătate pentru că nu mai e liniștea care să-l cheme pe Dumnezeu. Ne tot ofilim cerând Semănătorului ceresc să ne arunce ba aici, ba dincolo, poate-poate terenul va fi mai bogat altundeva.
Ne visăm mici apostoli ai Mântuitorului, pe vasul de pescuit, care așteaptă așa cum aștepta Petru vocea acelui mână la adânc și lăsați în jos mrejele voastre, ca să pescuiți (Luca 5,4).
Incertitudinea aprecierii, propria nemulțumire, lipsa de perspectivă a angrenajelor interioare, iată ce definește omul fără însușiri (apud Musil) al zilei. Incoerența virtuții, indispoziția perpetuă, indisponibilitatea de a face bine sau rău și interogația pasageră, la fel ca soarele de iarnă, văzut în reprize scurte și geroase.
Dacă am fi cu adevărat buni, paradisiaci de buni, am întâmpina fiecare secundă și miime de secundă cu strălucirea harului lui Dumnezeu. Am lumina prin noi pe alții, fiind bucuroși că prin noi luminează Domnul. Am fi ca Sfântul Serafim de Sarov. Grădina lui era în taiga, leul lui era un urs, dar lumina lui era copleșitoare, în har, în bunătate și pace.
Putem spune autocritic, pleacă de la mine, Doamne, că sunt păcătos, sau putem să ne prefacem indiferenți, ca și cum am fi accidente absurd de norocoase ale geneticii și conjuncturilor istorice?! Nimic nu explică viața, totul pare indicibil și de neajuns la esențial.
Nu ne rămâne decât să privim în dreapta corabiei, să tragem mreaja la țărm, și să contemplăm cu recunoștință cei 153 de pești (Ioan 21,11). Nu știm ce sunt aceștia și de ce sunt atâția și nu mai mulți sau mai puțini, dar nici nu vom arunca darul ca pe un inutil plastic reciclabil.
Slavă îndelung răbdării Tale, Doamne, cu noi!
Diac. Dr. Adrian-Eugen Truța
Articolul Nostalgii paradisiace apare prima dată în ziarulfaclia.ro.
