Pe 28 noiembrie anul curent, Patriarhul ecumenic Bartolomeu I și Papa Leon al XIV-lea s-au rugat împreună lângă ruinele basilicii „Sfântul Neofit” din Iznik (Turcia), fosta localitate Niceea. Au trecut 1700 de ani de la lucrările întâiului Sinod Ecumenic desfășurat aici în mai-august 325 la convocarea expresă a Împăratului Constantin cel Mare și Sfânt, denumit în actele vremii „episcop al celor din afară”.
Cei doi înalți prelați au fost înconjurați de reprezentanți ai celorlalte culte și biserici creștine (mai puțin din partea Patriarhiei Moscovei) într-un efort comun de a marca nevoia de unitate și responsabilitate creștină în fața societății fragmentate și dispusă la conflicte sociale și armate. Întorși la Biserica patriarhală „Sf. Gheorghe” din Fanar, Istanbul, cei doi au semnat un act a cărui conținut încă nu este public la ora redactării acestui text.
Sinodul din 325 urmărea ca prin clarificarea dogmatică survenită în urma ereziei ariene să asigure pacea politică în Imperiul Roman de Răsărit și de Apus (prin cei 7 sau 8 episcopi de origine occidentală). În fapt, lumea cunoscută atunci nu era încreștinată în proporție așa mare ca Europa mileniului următor, dar soluția intuită și susținută de împărat era coagularea în jurul credinței curate în Iisus Hristos. Situația seamănă destul de mult cu raporturile politico-religioase de azi când bătrânul continent european trece prin reașezări demografi ce și frământări politice gata să concureze la o implozie generalizată.
Nu aspectul organizării politice europene însă e preocuparea noastră principală, ci greutatea acestui moment care leagă credința creștină într-o „împreună propovăduire”.
Arienii de azi, transformați de pulsul filosofic al momentului, văd în Iisus Hristos un întemeietor de religie, cu o biografi e sacrificială a cărui destinatar nu poate fi precizat întru totul. Se presupune că atmosfera ostilă din mediul iudaic al secolului I a contribuit la acea crucificare nedreaptă, dar fără un adresant clar. Acest Mesia incomod a captat întreaga mitologie religioasă a Orientului, incluzând nașterea dintr-o fecioară, trinitatea credinței și jertfa sângeroasă, pentru a alcătui o excepțională religie post-iudaică. Chiar dacă răspândirea ulterioară a creștinismului în bazinul mediteranean prin intermediul eforturilor Sfântului Apostol Pavel, acest scandalos om universal, a pus bazele civilizației europene, divinitatea unui evreu din secolul I rămâne o chestiune de gust și sentiment înduioșător.
Împotriva acestei perspective, împreună-rugăciunea și împreună-lucrarea din prezentul suferind al creștinătății ar putea constitui temelia unei descoperiri a credinței atât pentru necreștini, cât și pentru aceia dintre noi mai puțin dedați la cele bisericești. Argumentul credinței este argumentul interior al trăirii credinței, nu unul strict al moștenirilor. Sunt creștin nu pentru că sunt român sau grec sau rus sau italian sau spaniol sau american, ci pentru că mărturisesc că Iisus Hristos e Dumnezeu și om adevărat.
Acel prim și fundamental crez niceean formulat și rostit acum 1700 de ani, dar și în 2025, la această rugăciune comună din 28 noiembrie, dovedește că Evanghelia învinge timpul și asperitățile, orgoliile și tradițiile de gândire. Nu știm sigur dacă a mai existat un „episcop al celor din afară” în organizarea acestei întâlniri, oricum nu unul oficial – altfel ușor intuit, dar știm că însăși substanța credinței cheamă la acte comune de mărturisire a dumnezeirii lui Iisus Hristos.
Tot la Niceea, în 325, s-a stabilit modalitatea de calcul a datei Paștilor, formulă agreată și practicată în mod neîntrerupt. Singurele diferențe au intervenit în aprecierea justă a reperelor solare cauzate de evaluări matematice deosebite. În fond, s-a păstrat ecuația: după echinocțiul de primăvară (la debutul anului solar) când ziua crește în continuare și asistăm la victoria luminii asupra întunericului, într-o parabolă a începutului creației, a restaurării și a Împărăției luminii. Apoi, după luna plină fiindcă era data Paștilor veterotestamentare („Soarele se va întuneca si luna va fi roșie ca sângele” -Ioil 3, 4), iar moartea Mântuitorului Iisus Hristos a avut loc în timpul lunii pline; mai exact în prima duminică după luna plină: Ziua Învierii.
Această primă cartă a credinței creștine merită sărbătorită și valorizată în fiecare nou ev. La fel cum există comentarii și dezvoltări juridice ale actelor întemeietoare (constituții sau monumente juridice asemănătoare), la fel au apărut și sperăm să continue să existe precizări, explicări, clarificări, actualizări care să păstreze substanța și entuziasmul acelei prime și foarte fertile întâlniri de lucru. Cu toții ne dorim astăzi limpezime în stabilirea și trăirea credinței fără să mai avem de- face cu o criză ariană de anvergură imperială, ci doar cu o delimitare clară față de iluziile și propunerile altor sisteme de credință pe care nu le împărtășim în sine, decât poate prin îngăduință civică.
Mai mult și mai important e să medităm asupra temei, poate în maniera în care Novalis scria în 1795 acel eseu-program despre creștinătate și Europa unde visa la o construcție europeană cu accente mariane.
Să ne întoarcem la sărbătoarea Nașterii Domnului Iisus Hristos. Reiau în chip de concluzie pilda spusă adesea de Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop și Mitropolit Andrei. La 2000 de ani distanță, în locul celor trei magi prezenți la Betleem se înfățișează trei reprezentanți ai creștinilor: patriarhul, papa și un pastor. În loc de aur, smirnă și tămâie, ei așază la picioarele Pruncuțului cele mai bune și valoroase daruri și cele mai bogate rapoarte de activitate: biserici, sisteme filantropice, opere artistice și altele. Vor să-L impresioneze cu devotamentul și credința lor. Atâta tot că, din iesle, se aude o voce grăind: „-Nimic, dar nimic nu valorează cât unitatea pierdută a credinței noastre!”.
Sărbători fericite!
Articolul De la Niceea la Iznik și înapoi. „Oricine crede că Iisus este Hristos, este născut din Dumnezeu” apare prima dată în ziarulfaclia.ro.
