Armonizarea sentimentelor cu rațiunea

Omul contemporan, în căutarea analitică și psihologică a propriului sine, țintește la armonia sentimentelor sale cu rațiunea, iar multe dintre publicațiile care scriu despre dezvoltare comportamentală și emoțională pun accent pe armonizarea celor două elemente ale constituției spirituale a omului.

Chintesența isihasmului este legată de rostirea rugăciuni “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”, care face trimitere la istoria căderii omului și o invocare a Celui care vine spre ajutor, în vederea mântuirii și a redobândirii Raiului pierdut. Conform analizelor teologice, această rugăciune este menită să restabilească armonia internă prin menținerea legăturii continue cu Dumnezeu și este reflexia constituției sufletești a omului, scopul suprem fiind acela al stabilizării minții în inimă, în felul acesta sentimentele armonizându-se cu rațiunea.

Deprinderea acestei rugăciuni este una accesibilă din punct de vedere al modului în care poate fi aplicată, fără a avea nevoie de un context temporal și spațial. Cu toate acestea, Sfinții Părinți menționează că învățarea acesteia presupune o pregătire aparte, care se poate realiza și de omul simplu, cu ajutorul îndrumării duhovnicești.

Sfântul Dionisie Areopagitul și Sfântul Simeon Noul Teolog subliniază caracterul desăvârșit al acestei rugăciuni prin faptul că, prin intermediul unei contemplații continue, rugăciunea inimii poate realiza o apropiere atât de mare de Dumnezeu, încât se poate ajunge la vederea luminii dumnezeiești, chiar cu ochii trupești – lumina taborică, lumina necreată.

Emoțiile pozitive și caracterul lor constructiv

“Un gând frumos poate să fie ca o biserică în care omul își odihnește sufletul”, spunea Regina Maria. Sfinții Părinți nu au fost doar mari autori spirituali, ci și fini analiști și psihologi, care au înțeles viața umană extrem de bine. Indiferent de momentele istorice sau contextuale pe care le-au trăit fiecare dintre ei în parte, au ajuns la o idee unanimă, și anume aceea că adevărata filosofie sau iubire de înțelepciune vine prin intermediul trăirii vieții creștine și a virtuților deprinse: iubirea de Dumnezeu, viața pașnică, blândețea, răbdarea, cunoașterea lucrurilor duhovnicești, nevoința, în final toate fiind incluse în cele trei virtuți cardinale, din care izvodesc toate: credința, nădejdea și dragostea. Virtuțile creștine promovează prin ele însele accederea spre o atitudine pozitivă generalizată și universală, cu un potențial destinat desăvârșirii omului. Cu toate acestea, Sfinții Părinți subliniază necesitatea ajungerii la această treaptă printr-un singur mod acceptat ca fiind autentic și statornic: trăirea unei vieți creștine autentice.

Așadar, trăirea plenară a unei vieți creștine este o trimitere implicită la trăirea unor emoții pozitive, generatoare de echilibru și harisme în viața omului care o trăiește profund.

Stăruința ca formă de perseverență și atingere a țelului propus

Atingerea unui țel implică și în viața de zi cu zi stăruință și efort, indiferent de context. În scrierile sale, Părintele Dumitru Stăniloae menționa patru aspecte importante referitoare la dinamica vieții mistice: 

1. Starea culminantă a vieții spirituale este o unire a sufletului cu Dumnezeu, trăită sau experimentată.

2. Această unire se realizează prin lucrarea Duhului Sfânt, dar până la obținerea ei, omul este dator cu un îndelungat efort de purificare.

3. Aceasta unire se înfăptuiește atunci când omul a ajuns la „asemănarea cu Dumnezeu” și ea este totodată cunoaștere și iubire.

4. Efectul acestei uniri constă, între altele, într-o considerabilă intensificare a energiilor spirituale din om, însoțită de multe feluri de harisme.

Cele patru aspecte de mai sus reflectă acel nivel înaintat al Sfinților Părinți, care au atins un anumit prag al desăvârșirii. Nicăieri în scrierile acestora nu este menționată o atingere a desăvârșirii fără un efort consistent, conștient și fără stăruința în rugăciune și ascultare. Cu toate aceste harisme dobândite de Sfinții Părinți, niciunul dintre ei nu a avut în timpul vieții sale conștiința că este un sfânt al Bisericii.

Omul care stăruie și este perseverent în dezideratul său, dar care îi permite lui Dumnezeu intervenția proniei Sale în viața lui, ajunge să fie o trăire echilibrată și asumată.   

Iubirea ca sentimentul cel mai înalt al omului

  Michelangelo Buonarroti spunea că iubirea este aripa pe care Dumnezeu a dat-o sufletului pentru a se urca până la El. De asemenea, istoria religiilor dovedește faptul că iubirea stă la baza tuturor actelor și faptelor sacre și aparține ființei umane dincolo și deasupra oricărei forme religioase, ca un element universal și de intersecție.

În acest sens, Sfinții Părinți lor invocă mereu iubirea dumnezeiască, care este desăvârșită și absolută, atotcuprinzătoare. Un Sfânt Părinte al vremurilor noastre – Părintele Porfirie vorbește cu însuflețire despre iubirea pentru Hristos ca formă de iubire desăvârșită, care poate duce până la sacrificarea de sine: “Cel ce iubește puțin, dă puțin; cel ce iubește mai mult, dă mai mult. Iar cel ce iubește foarte mult, ce are vrednic de dat? Se dă pe sine însuși.”

În același timp, învățătura Fericitului Augustin – “Iubește și fă ce vrei!”, ar putea fi interpretată de omul contemporan ca fiind o condiție suficientă pentru a fi pe placul lui Dumnezeu. Însă scoțând sensurile sintagmei din contextul unei vieți creștine plenare, există riscul unei interpretări eronate. În acest sens, Sfinții Părinți asociază iubirii desăvârșite o condiționare: Dragostea fără virtute, nu este decât slăbiciune și neorânduială; prin virtute ea ajunge să fie împlinire a tuturor îndatoririlor, dreptate și milă creștină.

Atunci când ne gândim la Sfinții Părinți, omul contemporan tinde să îi asocieze cu acel nivel elitist (așa cum menționam mai sus) al practicării vieții creștine și se poziționează pe sine însuși, așadar, la periferia unei posibile aspirații în ceea ce privește trăirea plenară a unei vieți creștine desăvârșite. Există Sfinți Părinți care au trăit ca pustnici, există și părinți care au fost atât pustnici, dar care și-au dedicat, conform chemării lui Dumnezeu, o bună parte din viața lor în slujba spațiului laic.

Așadar, dialogul isihasmului cu spațiul laic s-a făcut atât prin scrieri, învățături, modele monastice, cât și prin conviețuirea Sfinților Părinți în mediul socio-cultural al vremurilor lor, oferind în mod faptic din înțelepciunea și exemplul real al raportării lor la Dumnezeu. Accentuarea spiritualității și a isihasmului în discursul teologic actual, însoțită de trasarea unor paralele contextuale potrivite și un limbaj accesibil, reprezintă o modalitate prin care omul contemporan poate regăsi relevanța mesajului isihast, cât și dobândirea unor răspunsuri și soluții concrete la dilemele din spațiul laic din care face parte. 

Despina Lador

Articolul Isihasmul în spațiul laic monolog sau dialog cu omul contemporan? apare prima dată în ziarulfaclia.ro.