În 2002, se dezvelea la Cluj-Napoca, într-un loc aproape ascuns, din curtea unui institut care aparține Universității de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu”, bustul lui Woodrow Wilson, făcut de maestrul Ilarion Voinea. De curând, după 22 de ani, bustul respectiv a fost plasat în centrul orașului Cluj-Napoca, în prezența unor oficialități care au cinstit memoria președintelui american.
Woodrow Wilson a fost președinte al Statelor Unite între anii 1913 și 1921, adică două mandate a câte patru ani, după cutumă. Într-un mesaj datat 3 ianuarie 1919, transmis de Woodrow Wilson Regelui Ferdinand I al României, președintele american scria: „Transilvania, cu 3 milioane de români și un milion de maghiari, va rămâne a României“. Mesajul acesta nu venea din neant și avea anumite antecedente legate de persoana acestui președinte (al 28-lea), specialist în istorie și științe politice. Cel mai important act de politică externă al lui Woodrow Wilson au fost cele „paisprezece puncte” prezentate în sesiunea comună a Congresului din 8 ianuarie 1918. În discursul său, Wilson a încercat să stabilească un proiect viabil pentru restabilirea păcii în Europa, după încheierea Primului Război Mondial. Idealismul demonstrat de Wilson în timpul discursului sus-numit i-a oferit președintelui american o poziție de conducere morală printre Aliații din Antanta și a încurajat Puterile Centrale să semneze armistițiile. Discursul a fost rostit cu aproximativ zece luni înainte de înfrângerea oficială a Germaniei și de încheierea Primul Război Mondial, dar documentul cu cele paisprezece puncte a devenit baza termenilor tratatelor de pace, așa cum a fost negociate la Conferința de pace de la Paris, din 1919-1920 și cum s-a legiferat prin Tratatul de la Versailles.
Acest program, intrat în istorie sub numele de „Cele Paisprezece Puncte Wilsoniene”, avea următorul conținut: 1. diplomație sinceră „în văzul tuturor”; 2. libertatea absolută a navigației pe mări; 3. suprimarea tuturor „barierelor economice”; 4. reducerea armatelor naționale; 5. înțelegere liberă privind „revendicările coloniale”; 6. „evacuarea tuturor teritoriilor ruse și reglementarea tuturor chestiunilor privitoare la Rusia, care vor asigura cea mai bună și mai liberă cooperare a celorlalte națiuni, pentru a da Rusiei prilejul să hotărască, fără să fie împiedicată sau stânjenită, pentru independența propriei sale dezvoltări și a politicii sale naționale și pentru a i se asigura o sinceră bună primire în Societatea Națiunilor libere, sub instituțiile sale alese de ea singură și, mai mult decât o primire, întregul ajutor de care ea ar avea nevoie și pe care l-ar dori. Tratamentul acordat Rusiei de către națiunile surori în lunile ce urmează va fi piatra de încercare a bunăvoinței lor și a înțelegerii nevoilor ei, abstracție făcând de propriile lor interese și de simpatia lor dezinteresată”; 7. Belgia trebuie evacuată și restaurată suveranitatea ei; 8. întregul teritoriu francez „va trebui să fie liber”; 9. reglementarea frontierei italiene „de-a lungul liniilor naționalităților clar recognoscibile”; 10. „popoarelor Austro-Ungariei, cărora noi dorim să le vedem locul salvat și asigurat printre națiuni, va trebui să li se dea mai larg ocazia unei dezvoltări autonome”; 11. „România, Serbia și Muntenegru vor trebui să fie evacuate și teritoriile ocupate vor trebui restituite”; 12. „o suveranitate certă va trebui asigurată părților turcești ale Imperiului Otoman actual”; 13. „un stat polonez independent va trebui să fie creat”; 14 o asociație generală de națiuni va trebui formată prin convenții speciale, în scopul de a da garanții mutuale de independență politică și de integritate teritorială statelor mari, ca și celor mici”.
Unele dintre formulări nu par foarte clare, dar, pentru diplomați și oameni politici, ele exprimau în limbajul de epocă și în termenii cu valoare juridică ceea ce așteptau multe popoare. Pentru prima oară în istorie, se recunoștea dreptul popoarelor aflate sub stăpânirea unui imperiu (Austro-Ungaria) de a-și decide singure soarta („dezvoltare autonomă” și „locul salvat și asigurat printre națiuni”). Formula rămasă consacrată a fost „dreptul popoarelor la autodeterminare”. Cazul Imperiului Austro-Ungar era notoriu: acest stat a rezistat doar 51 de ani (1867-1918), deoarece nu avea echilibru stabil, în condițiile în care „minoritățile” reprezentau mai mult decât jumătate din populație. Cu alte cuvinte, în ciuda politicii de deznaționalizare și de augmentare artificială a numărului de austrieci (germanofoni) și de maghiari (ungarofoni), națiunile dominante (cele care dădeau numele statului bicefal) reprezentau, conform numărătorilor oficiale, doar 48% din întreaga populație. Cehii, românii, slovacii, croații, rutenii, polonezii, sârbii, italienii și alții voiau să iasă de sub dominația austro-ungară, să formeze state proprii ori să se unească cu statele lor naționale ori federale deja existente. Dacă Statele Unite recunoșteau acest drept al popoarelor, atunci calea spre emancipare le era deschisă. De altminteri, aceste popoare și părți de popoare asuprite duceau de decenii și chiar secole o luptă de emancipare, care, în a doua parte a războiului, se ridicaseră energic pentru dreptatea lor, pentru a scăpa din „închisoarea popoarelor” (cum numeau ele imperiul în care se găseau captive).
La două luni jumătate după discursul din Congres al lui Woodrow Wilson, în ziua de 27 martie/9 aprilie 1918, la Chișinău, Sfatul Țării a decis unirea Basarabiei cu România. Exemplul a fost urmat de Congresul General al Bucovinei, care, în data de 15/28 noiembrie 1918, a decis unirea Bucovinei cu România. În 18 noiembrie/1 decembrie, prin Proclamația de la Alba Iulia, aprobată de ce 1228 de delegați cu drept de vot, Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul se alătură Patriei-Mamă. De asemenea, s-a alăturat României și sudul Dobrogei, care intrase în componența statului român în 1913, în urma celui de-Al Doilea Război Balcanic.
Toate aceste decizii ale poporului român din 1918 au fost recunoscute în plan internațional prin tratatele de pace de la Versailles, Saint-Germain, Neuilly-sur-Seine și Trianon, încheiate în anii 1919-1920.
Woodrow Wilson nu a făcut el toate acestea, dar a fost de partea popoarelor, de partea binelui. Președintele S.U.A. a sprijinit adoptarea Celui de-al 19-lea amendament al Constituției americane, prin care a fost acordat drept de vot femeilor. Înainte de a ajunge la Casa Albă, a fost timp de doi ani guvernator al statului New Jersey. Ca președinte, a promovat reforme economice de substanță pentru clasa de mijloc. În ultimul an de președinție, Woodrow Wilson a suferit cel de-al doilea accident vascular cerebral și a decedat în 1921, la trei ani după ce și-a încetat mandatul.
Wilson a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru Pace în 1919, pentru eforturile sale de reinstaurare a păcii. Ideile sale au inspirat mișcări de eliberare națională din toată lumea, inclusiv în Coreea. Din păcate, numai patru dintre cele 14 puncte ale programului wilsonian au fost adoptate în întregime. Mai trebuie spus că Senatul Statelor Unite a refuzat să ratifice Tratatul de la Versailles și a paralizat, încă de la început, Liga Națiunilor visată de Wilson. În Statele Unite, cea mai puternică opoziție la ratificarea Tratatului de la Versailles a venit din partea republicanului Henry Cabot Lodge. S-a mai afirmat că însuși președintele Wilson a fost un obstacol al ratificării tratatului, el fiind nemulțumit atât de pretențiile Senatului, cât și de cele ale Aliaților. Deciziile președintelui Wilson nu au fost toate impecabile și general acceptate, fiindcă titularul de atunci de la Casa Albă nu a fost un sfânt. El a trăit într-o epocă, după legile, după regulile și după morala epocii.
Memoria sa nu a scăpat valului turbulent de azi, care anulează istoria și cultura, șterge și contestă binele, tinzând să trează orice act din trecut prin grila concepțiilor de astăzi. A fost foarte mediatizată hotărârea conducerii Universității Princeton de a scoate numele lui Woodrow Wilson din titulatura Școlii de afaceri publice și internaționale a instituției. Această decizie a fost luată sub presiunea virulentelor proteste antirasiale și se înscrie în seria faptelor dezonorante care demolează statuile și monumentele „pătate” de rasism de pe teritoriul SUA și nu numai, puse pe seama noii ideologii promovate de Black Lives Matter (BLM). Filosoful John Gray, dinspre stânga ideologică, evidențiază similitudini de gândire și acțiune între izbucnirile BLM și mișcările milenariste ale Evului Mediu sau elitele comuniste staliniste și maoiste. Ideea este că „cine nu este cu noi este împotriva noastră” și că, dacă populația de culoare a suferit cinci sute de ani asuprirea albilor, acum e timpul ca albii să sufere și ei asuprirea populației de culoare. S-a ajuns la legea talionului, exprimată prin formula „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” și aplicată în societățile primitive ca principiu de justiție. Trecerea la societățile civilizate, de tradiție greco-romană, a impus formule legale avansate, cerând judecarea fiecărei fapte în parte și interzicerea răzbunării individuale sau colective. Niciun om nu mai răspunde pentru faptele rudelor, ci exclusiv pentru vinile individuale. Azi se revine la lumea primitivă, în cadrul căreia răzbunarea sângelui era în prim plan. Woodrow Wilson a fost rasist după criteriile noastre de azi, dar a fost progresist pentru timpul lui, iar faptele lui cele mari le copleșesc pe cele rele sau discutabile. Și Părinții Patriei ai Statelor Unite au avut sclavi, fiindcă atunci era legal și moral să ai sclavi. Nu avem cum să ni-i imaginăm pe ei gândind precum Maica Teresa sau Mahatma Gandhi. Oamenii nu trăiesc suspendați în spațiu și timp, ci trăiesc în interiorul spațiilor și timpurilor, în conformitate cu nivelul la care ajunge legea și morala la un moment dat și într-un loc anume. Dar societățile care ard cărți, care dărâmă statui și care acuză oameni pentru vinile (reale sau imaginare) ale strămoșilor lor sunt societăți muribunde, obosite, destrămate.
Woodrow Wilson nu a revoluționat lumea, dar a fost de partea popoarelor și națiunilor mici, reușind să contribuie la nașterea unei Europe mai bune. Al doilea Război Mondial a schimbat mult Europa, dar nu a abolit nimic din gândirea de bază a laureatului Premiului Nobel din 1919. De aceea, prezența unui bust al lui Woodrow Wilson la Cluj, în a doua cetate academică și universitară a României, este de bun augur și ne arată că românii au încă forța de a păstra echilibrul și de a cultiva democrația. Este un semn bun că în România nu se distrug, ci se construiesc statui.
Ioan Aurel Pop