Cu numai o săptămână în urmă, vineri 6 decembrie, ascultam Concertul nr 2 pentru flaut și orchestră în re major KV 314 de Mozart, în original compusă pentru oboi. Mozart operând modificările de rigoare, transpunând concertul din do major în re major, înlocuind și tehnica de oboi pentru cea specifică flautului, cadențe și solist Ion Bogdan Ștefănescu, Orchestra Filarmonicii Moldova din Iași.
Vineri 13 decembrie a. c., pe scena Colegiului Academic, am ascultat transcripția pentru flaut a cunoscutului Concert nr 2 în si minor pentru vioară op 7, La Campanella de Niccolo Paganini (1782-1840), transcripție și solist Balint Janos, dirijor Vajda Gregory, Orchestra Filarmonicii Transilvania. Și asupra acestuia din urmă mă voi opri în rândurile care urmează. Cu alte cuvinte, fermecat de flaut.
Balint Janos este și cunoscut, și apreciat în întreaga lume. Îl recomandă abilitățile naturale de compozitor și solist, în cazul de față, de dezvoltare și reinterpretare dacă acceptați ideea, a partiturii viorii soliste, oferind fațete noi de bravură, de virtuozitate, care fac din flaut un personaj muzical și scenic de prim rang. Aplaudat îndelung și pe drept. Pentru că interpretarea oferită de Balint Janos se înscrie în sfera celor ce rămân în amintire timp îndelungat, ”mult timp după ce ultima notă s-a stins”/Balint Janos. Cu atât mai mult cu cât avem de-a face cu o lucrare la care s-a lucrat mult, cu atenție prin reușita susținerii în păstrarea originalității, respectiv a contribuției aduse de artist. Cele trei părți ale concertului-Allegro maestoso; Adagio; Rondo La Campanella– câștigă în valoare prin calitatea sunetului, intonații și siguranța lor, digitație variată, tempo-uri, sincronizări cu dirijorul și Orchestra, transcripție modernă generatoare de emoții, sentimente și trăiri interioare. Și dacă Niccolo Paganini rămâne virtuozul virtuozilor pentru vioară, atunci același lucru se poate spune și despre Balint Janos pentru flaut. Amintesc și bisul Dansul spiritelor din Orfeu și Euridice de Gluck, la harpă Szabo Kinga. Scriind acestea, mă gândeam și cum ar suna Concertul pentru flaut și harpă în do major KV 299 de Mozart în interpretarea celor doi artiști. Succesul se întrevede de pe acum.
Colaborarea solist-dirijor-Orchestră a fost bună. Mai puțin buni au fost cornii, derapaje multe și supărătoare, ce au grefat pe imaginea de ansamblu a primei lucrări.
Cu O viață de erou de Richard Strauss (160 de ani de la nașterea sa; 1864, Munchen-1949)-Eroul, Adversarii eroului, Partenera eroului, Câmpul de luptă, Aducătorul de pace, Retragerea și împlinirea-ne reîntâlnim cu opera unui compozitor în pas cu climatul social, cultural și politic al timpului în care trăiește, dirijează, compune. Omul și artistul rebel, nonconformist, megaloman, răzbunător chiar, stil de viață și de lucru care i-au atras numeroase negative comentarii și numeroși inamici. În acest din urmă caz, vorbim despre cronicarii muzicali în primul rând, apoi publicul de curte lipsit de educație, birocratismul munchenez…Plusul tematic venind și din scena de dragoste sentimentală și nu prea (posibil portret al soției Pauline de Ahna; partea a III-a), terifianta bătălie de pe câmpul… orchestral (partea a IV-a), suprapunerile de teme (poemele simfonice Macbeth, Don Juan, Till Eulenspiegel, Moarte și transfigurare, Așa grăit-a Zarathustra, Don Quijote, liedul Visare în amurg; partea a V-a, aducător și vestitor al păcii), în fine, izolarea asumată în căutarea liniștii sufletești și a păcii interioare (partea a VI-a).
Dirijatul lui Vajda Gregory este suplu, maleabil, așezat, expresiv, atent în evidențierea inovațiilor construcțiilor armonice, a bogăției și frumuseții strălucitoare a liniilor melodice, a tempo-urilor însuflețite, a polifoniei dense, dirijat în direcția conținutului programatic dacă am în vedere caracterul autobiografic al lucrării. Vajda Gregory a asigurat un flux sonor convingător și coerent-decisiv aportul Orchestrei Filarmonicii, excelentă Torok Ana/solo vioară-, mesajul transmis fiind bine receptat, muzica lui Richard Strauss nu și-a pierdut deloc actualitatea. ”Muzica mea, scrie Richard Strauss, este muzica secolului XX”, limbajul muzical care place și care deschide calea următoarelor curente muzicale. Este însă și muzica secolului XXI!
Demostene Șofron
