Motto: „Clipa aceasta trecută se împinge în mine cu putere/
oameni și cuvinte stau agățați de viscerele mele”
(Ana Herța, Împărțire)
„Noi doi vom trece în tăcere umăr la umăr, două siluete
iar un bătrân de partea cealaltă va urla cu putere:
neghiobilor, așa ceva nu se face
era să vă confund cu niște îngeri”
(Ana Herța, Contabilitate cu îngeri)
Ana Herța este o Visătoare prin vremi (Limes, 2022) și o călătoare prin versuri. Cel mai proaspăt volum al său, Poeme de lut (Limes, 2024, structurat în două respirații poetice – Șotron și Tandrețuri) valorifică din plin perspectiva călătorului (singur sau însoțit), străduindu-se și reușind să ilustreze refacerea unor scenarii din trecut care să îi permită poetei a retrăi acele momente încărcate de emoții unice, a restabili legătura cu cei plecați dincolo („după decenii/ din când în când mă întind cu ochii spre soare/ iar florile îmi povestesc cum este lumea de dincolo” – Victoria, „uneori mă pierd în păduri/ îmbrățișez strâns un copac/ și mă prefac că îi sunt mireasă” – Nunta, „pe aceeași bancă stau câteodată la sfat/ cu toți bătrânii care nu au ieșit vreodată din sat” – Călătorie în jurul lumii).
Viața de apoi și lumea de dincolo constituie sursele unei inspirații constante pentru tânăra autoare, care deschide frecvent dialogul cu cei dragi plecați în celălalt tărâm. Atitudinea Anei Herța față de moarte cunoaște valențe generoase, ignorând sentimentul unei frici patologice, înlocuit mai degrabă de ludic („se joacă cu mine” – Luna lui cireșar), tragic („cu praful rămas pe degete îmi desenam pleoapele/ apoi plângeam în culori cu iz de moarte/ căutând iertare” – Fluturi), investigativ („până să cercetăm taina morții celuilalt” – Mărul din Eden), grotesc („moartea pare un bâlci” – Înmormântare sau nuntă), ironic („într-o zi vine moartea și ne dă un like de toată frumusețea” – Emoticoane) sau de uitare („numele îți va fi pronunțat pe silabe și își vor aminti doar/ hainele pe care le-ai purtat” – Vremea bună).
O frescă a satului românesc, cu pitorescul, obiceiurile și sufl(et)ul său aparte, arhaic, textele pun în lumină relația bidirecțională a poetei cu locul de obârșie („cărările de acum mă vor căuta cu fiecare moarte” – Urme). Lumea satului, cu personajele și întâmplările ei, alimentează meditația asupra ontologicului. Portrete vii și viu colorate aduc înaintea noastră personaje arhetipale. Înțelepciunea străbunilor este concentrată în fraze cheie precum „Copile, viața este un joc de șotron/ jucat mereu cu o piatră crăpată în buzunar” – Șotron.
Totul este legat cu totul, observăm o ciclicitate și o concentricitate a conținuturilor și există o legătură organică a ființei cu natura, izvorul nașterii și renașterii permanente. Oamenii sunt profund conectați între ei („și ai plâns/ cu toate lacrimile îngropate ale neamului tău” – ***, „eu, tu, noi, voi/ nu ne cunoaștem/ ne locuim vremelnic unii pe alții” – Cineva sunt), amintind de locul facerii universale („În viețile noastre prinse/ cu fire de tors invizibile/ unii de alții/ suntem rădăcini de meri/ crescuți în Eden” – Mărul din Eden), iar pe axa timpului, cotidianul își caută resurse în trecut și în prezent, accesând detalii de viață dintre cele mai interesante.
În ființa Anei e loc de trecut și de iubire tandră și trebuie subliniată aducerea împreună, în mai multe ipostazieri, a celor patru elemente care conturează cadranul „zbaterii poetice”: eros – logos – ludus/ iuventus – thanatos („ai fost (…) sicriul versurilor pe care nu le-am scris” – Altă viață, „cândva te-am visat, alteori te-am gustat ca pe o felie de/ pâine cu dulceață/ primită de la vecini în zilele copilăriei/ somnul tău se așază peste ochii mei/ precum o foiță roasă de hârtie/ pe care un necunoscut a mâzgălit un poem” – Trupuri). Realitatea se confundă adesea cu dorința, cu visul și avem, spre pildă, o frumoasă declarație de dragoste în poemul intitulat Buzunare („la noapte voi adormi cu el în gând/ și îl voi visa copac/ ce înflorește o dată la o sută de ani/ în buzunarul gecii sale”).
De remarcat acribia notației la care se angajează poeta, redând detalii cronotopice care, în mod evident, au o semnificație bogată pentru sine: „Străbunicul s-a dus în luna lui cireșar/ pe când aveam doi ani și trei luni” – Luna lui cireșar, „S-a dus Ion/ în zi de primăvară/ la amiază/ când părinții erau la plug” – La moartea lui Ion ș.a.). Caracterul oral este iarăși un punct forte al istoriei personale depănate în versuri pe care îl valorifică poeta cu origini bistrițene, stabilită la Cluj-Napoca.
Copilăria rămâne, fără îndoială, universul întreg, universul ideal a cărui amintire doare și vindecă în egală măsură, vârsta uimirii, a marilor întrebări în aventura devenirii. Este o desfătare să ai în față radiografia unor bucurii simple, dar „nedemodate”: „un copil mi-ar cere să mă arunc cu el în apa sălcie/ împânzită de libelule” – Împărțire, „când eram copil obișnuiam să prind fluturi cu borcanul” – Fluturi).
Poemele se cer scrise, ca o datorie de suflet, ca un meșteșug menit să nemurească oameni și locuri. Intelectul și afectul se pun deopotrivă în slujba spectacolului liric pe care Ana Herța, poetă și psiholog, ni-l oferă în volumul „Poeme de lut”, volum ce merită toată atenția noastră.
Iulia GHIDIU
