S-au împlinit la 8 iulie doi ani de la plecarea dintre noi a lui Vasile Lechințan, istoric, arhivist, gazetar și om de cultură, care ani la rând a constituit un adevărat barometru al vieții culturale a orașului nostru, făcând parte din toate asociațiile culturale și științifice ale orașului nostru, cunoscător ca nimeni altul al documentelor legate de trecutului Transilvaniei. Șirul cărților publicate de el în timpul vieții (între care figurează cca 35 de monografii sătești), se întregește în mod armonios cu o alta inedită, apărută zilele acestea prin grija unor prieteni ai săi și ai familiei sale, Emil Luca și Laurențiu Mera, care, dimpreună cu editorul său mai vechi, Gabriel Cojocaru, au pus la cale apariția unor fragmente și mărturisiri inedite, rămase prin sertarele biroului său de lucru.
Fragmentele au fost reunite sub titlul generic Jurnalul meu din comunism (Ed. Ninis, 2024), deși aria lor de cuprindere este mult mai largă, vizând o succintă trecere în revistă a principalelor sale preocupări și a prezentării unor obiective de real interes pentru istoria orașului Cluj și a întregii Transilvanii din epoca medievală și modernă. Scoaterea la lumină a unor documente, care dau seama despre suferințele îndurate de iobagii români din acea vreme, este însoțită de denunțarea nedreptăților și greșelilor politice făcute de clasa politică de astăzi, compusă de inși tranzitivi și lipsiți de patriotism, care au înfundat țara într-un marasm și jaf economic condamnabil, silind populația onestă a țării la mari lipsuri materiale. Pentru remedierea lor, el instituie o listă întreagă de remedii, pe care le comunică public în secțiunea intitulată Ce ar fi ideal în România de astăzi, solicitând cu demnitate luarea unor măsuri imediate, pe care le consideră absolut necesare. Pentru cercetarea abuzurilor ar fi necesar „să se înființeze în România un institut de cercetare a distorsiunilor democratice care s-au comis și se comit de la 1990 încoace” și să se elaboreze legi „care să rezolve problema mizeriei datorate urmelor dezindustrializării și a retrocedărilor”, întrucât „țara arată ca după război.” Problema retrocedărilor pe bază de acte false și de lipsă totală de apărare și de interes patriotic i se pare cea mai mare fărădelege care a sărăcit țara îngrozitor, de aceea a fost în stare să se adreseze direct episcopului reformat de la Alba Iulia, pentru a-l incrimina pentru punerea la cale a unei întregi rețele de devalizare a finanțelor țării, mână în mână cu vânzarea pământului și tăierea sălbatică a pădurilor, în fața căror rele românul de rând s-a aflat total neputincios. E demn de remarcat că el nu s-a mulțumit numai la analiza critică a stărilor vieții sociale și politice de azi, ci s-a și implicat în eradicarea lor prin măsuri inițiate în cadrul Astrei sau a Asociației „Avram Iancu”, el nefiind insul care să asiste pasiv la nedreptăți notorii. Lupta cu statusul catolic și cu măsura abuzivă de cedare a clădirii Liceului Academic de vis a vis de Universitate sunt demantelate prin dovezi documentare de necontestat. Aceste incizii cu bisturiul în corpul bolnav al statului român sunt însoțite de set valoros de reflecții despre cultură, creativitate, de educarea tinerilor în spiritul demnității naționale. El pune în fața dascălilor problema responsabilității creșterii tineretului la nivelul cerut de timpul de față, când ura și lipsa de solidaritate naționale sunt pe cale să destrame națiunea și s-o reducă la o simplă masă de manevră. Nu degeaba vorbește el de cerința de a citi și a urmări zilnic presa contemporană, dar și cea din trecut, necesare formării culturii și personalității noastre, și a vitezei noastre de reacție. O secțiune de mare interes este aceea intitulată I-am destăinuit nucului din grădină victoriile mele, în care face un examen autoscopic atent a valorii și intențiilor lucrărilor sale, menite a răspunde unor nevoi contemporane certe. Începutul îl face evocând baza istorică a romanului său istoric Comoara lui Mitruț, oferind o largă paletă de documente legate de viața iobagilor din satele din Câmpia mureșeană, care au fost selecționate pentru motivarea acțiunilor personajelor, cazuri care frapează prin purtare mârșavă față de țăranii români din zonă. Rând pe rând sunt puse în discuție dovezi legate de prezența și rolul elementului românesc în Transilvania medievală (Juzi și cnezi din comitatul Cluj, Scene din viața românilor din zonă, Albumul de port popular, Dicționarul oficialilor români din Transilvania, albumul Clujului interbelic, Enciclopedia Clujului, calendarul cronologic al Clujului, Cartea conviețuirii dintre români și maghiari, Revoluția română din anii 1848-49, antologia „Țara Silvaniei”, Feeriile Clujului etc.), toate menite să ateste viața cotidiană a satelor românești, contrastele nefericite ale unui trecut crunt de asuprire, care au explodat în anii revoluției din 1848, când Iancu a dovedit întregii Europe ce este în stare omul din popor care își apără libertatea. Spiritul de dreptate al acestui istoric și arhivist scrupulos, cunoscător de adâncime al trecutului nostru poporal, V.L. poate fi regăsit și în notațiile zilnice despre sale trăirile sale de om revoltat și marginalizat în regimul ceaușist, când minciuna și dezinformarea au ajuns la ordinea zilei, cercetătorului înnăscut nerămânându-i decât bucuria muncii pe tărâm științific, al cărei elogiu o face, printr-o declarație testamentară de mare iradiație intelectuală: „Dacă am fost fericit vreodată în viață, după „expulzarea” din lumea copilăriei mele de la Silivașu de Câmpie, apoi aici am fost fericit, prins de magnetismul Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj, mai ales, și de cel al altor biblioteci clujene: Biblioteca Academiei și Biblioteca Județeană „Octavian Goga”, mari tezaure ale acestui municipiu care a dat atâta strălucire spiritualității românești – Cluj-Napoca”. E declarația unei mari iubiri, pe care o înțelegem și o luăm ca atare.
Mircea Popa
