Acum câteva zile, în plină apropiere a sărbătorii Crăciunului, ascultam Duminica o Evanghelie aparent desprinsă de spiritul de așteptare, pregătiri și forfotă care ne animă în perioada asta: cea cu cina cea mare, cu ospățul dat pentru mulți invitați și de toți neonorat. Totuși, element comun Evangheliei și sărbătorii Nașterii Domnului este așteptarea, dorința și pregătirea lui Dumnezeu pentru noi, invitații, atunci și acum, acolo și aici. E adevărat, o așteptare (atunci) înșelată, ce riscă să se repete și la prezent.
La îndemnul celui care așteptase în van invitații de a-i aduce în locul lor la sărbătoarea sa pe săraci, neputincioși, orbi și șchiopi, de prin piețe și de pe străzi, răspunsul trimișilor a fost: „s-a făcut cum ai poruncit, Doamne, și tot mai este loc!
Tot mai este loc... E vocea ce răzbate până la noi, azi: în Domnul, în viața Lui, tot mai este loc pentru noi. Tot Evanghelia după Luca, relatându-ne nașterea din Betleem, ne va informa, descurajant, că S-a născut Domnul „în iesle pentru că nu mai era loc de găzduire pentru ei” (în camera de oaspeți).
Crăciunul (și) azi stă sub semnul locurilor disponibile pentru noi, spre a fi primiți în Viața Domnului, care vine să intre în viața noastră, dacă I se lasă Loc. Căci orice sărbătoare are o față dinspre Dumnezeu și una dinspre noi! Și asta riscă și Crăciunul, și anul acesta: să fie o sărbătoare cu locuri rezervate nouă de Domnul la sărbătoarea Sa și fără Loc pentru El într-ale noastre, adică să ne înstăpânim pe praznicul Lui, lăsând afară Sărbătoritul.
Mai este încă loc pentru Dumnezeu în lumea noastră? În familia noastră? În inima noastră?
Ar fi, poate, de ajutor ca la ospățul de Crăciun, între cei pe care îi așteptăm și pentru care ne-am pregătit, să predispunem, vizibil, un scaun pentru Locul de ținut liber! Un Loc care să ne amintească a Cui e sărbătoarea.
Se bucură Domnul de noi, de prezența noastră oricum și, deși ne aștepta ca oaspeți de cinste, găsindu-ne ocupați, pentru că am dat prioritate altora și nu mai avem resurse pentru El, pentru că ne-am lăsat jefuiți de ce aveam mai de preț, ne primește și ca rătăciți, sărăciți și cu mers nesigur și „nu se rușinează” de prezența noastră, nici „să Se numească Dumnezeul nostru”. Dar noi? Dar la noi? Mai este încă loc pentru El?
Dincolo de lipsa de politețe cronică față de Domnul (pe care nu ne-am permite-o față de alt personaj important!), scuzele pe care ni le găsim, amânându-L pe Domnul mereu pe altă dată, ne vor expune altei lipse, altui risc: de a rămâne fără El. Nu ca o pedeapsă a Lui, ci ca o consecință logică: dacă te obișnuiești să vrei să-ți trăiești fără Dumnezeu ziua, săptămâna, lunile, viața, aici, cum poți pretinde să fii cu El în veșnicie?
Acel imperativ „silește-i să intre” ne arată de fapt cât ține Domnul la mântuirea noastră, la prezența noastră cu El și, totodată, că avem încă timp pentru a trăi în și din harul Domnului.
„Silește-i” e o invitație nu la ceva impus, la o corvoadă, la ceva dureros ori costisitor, ci dimpotrivă, la o masă copioasă, bine aranjată, la o stare împreună, în inima sărbătorii, în bucurie.
Chiar dacă nu suntem decât administratori, ne credem stăpânii ființei și ai existenței noastre. Și uitând asta, credința, revelația, ineditul cunoașterii și al arătării Domnului nu mai găsesc loc și rămân în sfera formalului, ocazionalului ori a ritualului. Parcă ascultăm tot mai mult și mai atent vocile lumii (chiar contradictorii între ele) micșorând volumul vocii Domnului. Când pretindem să organizăm totul, locuri libere nu prea rămân… Și apare un paradox: deși crește numărul de locuri goale în biserici, nu crește proporțional locul pentru Dumnezeu și, deși mai venim la biserică, deși ar trebui aici să ni se vorbească de Dumnezeu și noi să vorbim cu El, în multe locuri și timpuri sacre se micșorează diferența între ce auzim afară și ce înăuntru, iar acasă nu prea ducem cu noi ceva de la Dumnezeu. Locuri goale în creștere în casa Domnului și locul tot mai restrâns pentru El în inimi… Consecința inevitabilă și grăbită e că scade in inima noastră locul și pentru alții. E loc tot mai mult doar pentru noi. Locul mărit pentru Dumnezeu în viața noastră dilată locul și pentru alții…!
Cu toate astea, „ne scandalizează răul, a cărui prezență și forță naște din refuz sau din detașare… O lume fără Dumnezeu nu poate fi decât o lume fără sens” (spunea Papa Benedict). Să nu lăsăm Crăciunul fără loc Sărbătoritului! Ca să nu lăsăm viața noastră, tot mai mult și neobservat, fără sens!
Exercițiu de sinceritate: dacă Dumnezeu ne-ar acorda atenția și locul pe care noi I le dăm Lui, cât am mai supraviețui? Nu încetează Domnul să bată la poarta inimii noastre, a gândurilor, simțirii și voinței noastre. Noi ne vrem pe noi în față, protagoniști, să putem atinge, poseda, stăpâni, imediat, tot ce e plăcut și fără efort. Și de aceea adesea suntem plini, „totul ocupat”, „deocamdată nu e loc liber, dar mai încercați…”. Să căutăm să dărâmăm celula și schemele in care L-am izolat până acum, pentru a face loc de cinste demn pentru El, sau – mai bine – să fim spațiu plăcut, primitor pentru Dumnezeu.
David voia – bine intenționat – să construiască un palat Domnului, căci arca Domnului sălășluia în cort. „Tu vrei să-Mi construiești Mie casă?”, întreabă Domnul. „Domnul îți face ție casă!”. Ba mai mult: Domnul ne vrea casa Sa, sălaș de odihnă pentru El, unde să-Și găsească odihnă, cum spune Ps 132: Pentru că Domnul a ales Sionul (pe fiecare dintre noi), l-a dorit ca locuință a Lui: „Acesta este locul Meu de odihnă pentru totdeauna, aici voi locui, pentru că lucrul acesta îl doresc” Să poată spune Domnul la acest Crăciun: „Mi-am găsit și Mi-am făcut loc în el”, în fiecare dintre noi!
Pr. Cristian Langa
