«Pacea mea o dau vouă» (Ioan 14, 27), spune Isus în cuvântarea despărţirii de ucenicii Săi. «Pace vouă!» (Ioan 20, 19) este salutul de întâmpinare al lui Hristos Isus cel înviat din morţi; pace, pacea lui Hristos.
«Din plinătatea Lui, noi toţi am primit, har peste har» (Ioan 1, 16), scrie, simţindu-se gratificat dumnezeieşte, teologul Ioan. Am primit toţi din plinătatea păcii dumnezeieşti a lui Hristos Isus. Există o potenţialitate reală a păcii în inima noastră, care aşteaptă să fie activată.
Pacea este un mediu indispensabil vieţii, creşterii, dezvoltării, atât la nivel biologic, cât şi, evident, la nivel spiritual. Dumnezeu este definit cu prioritate şi în mod esenţial iubire. Pacea Sa izvorăşte din iubire, şi ca un ocean infinit, devine mediu al comuniunii cu tot ceea ce a primit viaţă din mâinile Lui.
«Să nu se tulbure inima voastră» (Ioan 14, 27). Există în fiinţa omului o sfâşiere fundamentală produsă de păcatul originar. Dar, deşi omul este sfâşiat, el nu moare, suferă în schimb. Fiecare om suferă. Să înţelegem propria noastră nelinişte şi sfâşiere, originar neculpabilă şi neimputabilă nici unuia dintre noi. Să înţelegem de ce ne stăpâneşte nemulţumirea, setea de tot mai mult şi mai rafinat. Să înţelegem de ce reacţionăm, din ce rană deschisă ne vine instinctul să ne apărăm muşcând necontrolat în jur. Să înţelegem că nu purtăm noi toată responsabilitatea şi vinovăţia manifestărilor noastre de răutate. Trăim ca şi fiinţe sfâşiate în interior, noi, oamenii toţi. Avem dorinţe contradictorii, dorim lucruri ce nu pot fi puse împreună, suntem ciudaţi. Această stare este caracteristică tuturor oamenilor, indiferent de religie, vârstă sau stare de viaţă.
Viaţa supranaturală din care trăim, nu distruge natura, o presupune şi o poartă progresiv la desăvârşire; dacă aceasta se lasă purtată. Lupta noastră spirituală, este o realitate pe care nu o putem ocoli. Dacă o ocolim, nu creştem. Cât timp n-am evadat din vocaţie, chiar dacă am căzut şi suntem răniţi, lupta nu este încheiată şi avem meritul de a nu fi capitulat. Dar, lupta presupune efort, convulsii, căzături şi răni – mai mult la nivel interior-sufletesc –, şi de aici rezultă reacţiile noastre violente acute, de aici vine agresivitatea noastră.
Iată de ce este de înţeles că trebuie să ne acuzăm mai puţin şi să ne iertăm mai ieftin. Iată de ce suntem chemaţi să-l înţelegem pe celălalt, chiar dacă nu vedem de ce acţionează agresiv; în majoritatea cazurilor verbal.
Dumnezeu creează fiinţele în fundamentală liberate, chiar dacă acestea sunt destinate să trăiască din relaţia cu El, deci dependente de El; este atât de valabil pentru om acest lucru. Folosindu-se rău de libertatea primită, omul îşi pierde pacea, deoarece părăseşte mediul (fecund şi de creştere, natural lui) iubirii Divine, fie pierzând sensul şi ţelul vieţii sale, îndepărtându-se de voinţa lui Dumnezeu, fie păcătuind grosolan. Asta ni se întâmplă tuturor adesea, trebuie să o recunoaştem cu onestitate.
Pierdem pacea din frică, din frica de a nu corespunde aşteptărilor lumii, semenilor, concurenţilor, superiorilor; din frica de a nu suferi umiliri şi ruşine. În realitate, cu Dumnezeu ştim că rezolvăm relaţia mai uşor: El ne cunoaşte, El iartă, El are răbdare, fiindcă ne iubeşte, ştim asta din experienţă.
Pierdem pacea din cauza exagerărilor. Mai binele este duşmanul binelui. Când suntem pasionaţi sau orbiţi de o patimă sau idee exagerăm, vrem să facem lucrurile chiar mai bine decât vrea Dumnezeu. Atunci pierdem timp inutil, timp ce ar trebui să-l folosim în alte scopuri, pierdem proporţiile lucrurilor, valoarea pe care merită să o acordăm lucrurilor sau persoanelor şi pierdem preţioasa pace.
«Pacea mea o dau vouă, nu precum o dă lumea». Lumea poate oferi doar o pace interesată, de tip comercial, o pace limitată, inconsistentă, o pace care nu presupune sacrificii din partea „dăruitorului”. Hristos oferă o pace consistentă, care rămâne – atâta timp cât nu este alungată – o pace la baza căreia El pune cu generozitate şi conştient sacrificiul Său, al voinţei Sale umane, al sentimentelor Sale, al trupului Său, al fiinţei Sale. Lumea nu se ştie jertfi pentru pace, deşi în toate epocile istoriei au existat şi eroi ai păcii, puţini autentici, evident. Lumea face tratate diplomatice – desigur, bune şi cu un anumit efect – dar nu ştie face dreptate pentru că nu ştie jertfi din al său. Lumii îi este frică să jertfească din al său, crezând că astfel pierde şi piere, nu ştie ce potenţial de dăruire poartă în sine. Lumea are tendinţe mari spre răutate, egoism, orgoliu, de aceea eroii păcii sunt puţini, dar sunt.
«Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi […] şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre» (Matei 11, 28-29). Potenţialul păcii inimii noastre are nevoie să fie păzit şi alimentat. Aceasta se poate realiza prin grija faţă de acest mediu necesar vieţii spirituale. Consecvenţa şi calitatea vieţii de rugăciune contribuie substanţial la pacea inimii şi vieţii noastre.
Potenţialul păcii inimii noastre are nevoie să fie restabilit. „Taci cu mama.” O expresie, sau mai degrabă atitudine aparent atât de banală, de uzuală şi necesară „ogoierii” copiilor înspăimântaţi, care plâng. Mângâierea mamei are rolul de a reda ritmul normal al vieţii tulburat de frică, durere, sau, concret, de o căzătură a copilului. După acest model, şi în viaţa spirituală avem nevoie de restabilirea păcii pierdute.
«Fericiţi făcătorii de pace» (Matei 5, 9). Potenţialul păcii inimii noastre cere să fie fructificat. Fericiţi cei ce aduc şi răspândesc pacea in inimile semenilor lor, inspirându-se din viaţa lui Hristos şi apelând la potenţialul interior al propriei inimi. Comuniunea dintre noi are ca şi condiţie pacea inimii fiecăruia în parte. Comuniunea este esenţială, dar fără contribuţia „făcătorilor de pace”, a creatorilor de pace, comuniunea dragostei creştine – mediu al vieţii, al creşterii, al libertăţii, al desăvârşirii omului – nu se poate realiza. Dumnezeu vrea să realizeze înfrumuseţarea, desăvârşirea lumii prin contribuţia noastră; El a creat lucrurile într-un stadiu intermediar, menite să crească, de aceea «l-a aşezat pe om în grădina Edenului s-o păzească şi s-o [mai] lucreze» (Cf. Facere 2, 15).
Pr. C. B.
Articolul Pacea Mea o dau vouă apare prima dată în ziarulfaclia.ro.