Se spune pe drept cuvânt că rezultatele sportive ale unei țări sunt și urmarea nivelului de trai al țării respective. Cu alte cuvinte, fiind o țară în pragul sărăciei, în care sănătatea, cultura, învățământul și sportul au de pătimit din cauza guvernanților și a șefilor din fotbalul românesc, nu trebuie să avem speranțe mari, poate doar de 2 lei.
Și culmea ironiei, în fotbalul românesc se rulează bani la greu. Să ne uităm la salarii, la banii pentru instalarea unui antrenor sau jucător, la banii intrați în joc pentru transferuri și avem imaginea globală a nesimțirii conducătorilor din fotbal și a fondurilor implicate, departe de fair-play-ul financiar. Dar când a fost fair-play în fotbalul românesc?
Naționala României este de ani buni o industrie a iluziilor și a eșecurilor repetate. Fotbalul nu mai este de foarte mult timp sport de performanță. Este spectacol al mediocrității, industrie care, de la un președinte FRF la altul, se autosabotează constant, hrănindu-se și hrănindu-ne din amintiri. Concret, România încă își construiește identitatea fotbalistică pe performanțele FIFA World Cup 1994.
De atunci au trecut peste 30 de ani. Generația de Aur nu mai este de mult timp un reper. A devenit o scuză pentru lipsa de rezultate.
Cât privește naționala, nu mai există identitate de joc, nu există constanță, nu există jucători de top la nivel mondial. Există doar speranța că poate iese ceva. Realitatea este tristă. România nu mai contează în fotbalul mare. A ajuns să fie o echipă de pluton, nu un competitor în sensul bun al cuvântului.
Superliga României este o glumă proastă. Practic, este imaginea perfectă a haosului bine organizat. Și atunci mă refer la cluburi instabile financiar, schimbări frecvente de antrenori la cluburi și la lotul național, scandaluri mai mult decât performanțe, arbitraje mediocre și slabe, infrastructură sub nivelul european. În loc să fie o rampă de lansare, campionatul intern este un plafon de cea mai proastă calitate.
Prezența echipelor românești în competițiile europene intercluburi este episodică și, de regulă, scurtă. FCSB și CFR-ul clujean au mai bifat calificări, dar fără consistență reală. Rezultatele mari sunt rare precum porumbul în zonele arse de soare. România nu mai produce surprize. Produce eliminări timpurii.
Declinul nu ține de ghinion, ține de un sistem defect. Talentele apar întâmplător, nu ca rezultat al unui sistem. Deciziile sunt dictate de orgolii, nu de strategii. Profesionalismul este excepția, nu regula ce trebuie urmată. Tinerii noștri pleacă prea devreme în campionate mai puternice în care, de cele mai multe ori, nu se impun, regresând. Stadioanele noi nu rezolvă problema rezultatelor, problema de fond ca să fiu înțeles.
În fotbalul românesc, fiecare victorie este văzută ca un semn al revenirii, fiecare calificare este exagerată, fiecare generație este cea care promite. Dar promisiunile nu țin loc de performanțe. România nu urcă, oscilează între acceptabil și mediocru.
Fotbalul românesc este blocat într-un cerc vicios al autosuficienței, unde așteptările sunt mari, standardele mici. Fără reforme în educația sportivă, în educația tinerilor, în fonduri alocate judicios, orice discuție despre revenire este doar propagandă.
Adevărul este pe cât de simplu, pe atât de incomod. România nu mai este o națiune fotbalistică relevantă. Mai grav, nu pare că vrea cu adevărat să devină din nou. Vrea doar la nivel de discursuri.
Noul selecționer – Hagi, Sabău, Edi Iordănescu – va avea mult de muncit. Necazul este că nu are cu cine. Din lotul lărgit actual, patru, cinci jucători sunt în pragul pensionărilor. Generația de mijloc este sublimă, dar nu prea se vede. Cât îi privește pe tineri, sunt cei care promit. Și tot promit…
Articolul O veste bună: ne-a bătut Slovacia! Vestea rea: antrenorul care vine n-are cu cine! apare prima dată în ziarulfaclia.ro.
