Doru Radosav, Sentimentul religios la români: sec. XVII-XX. O Privire istorică. Ediție revăzută. Cluj-Napoca: Școala Ardeleană, 2025. 326 pg.
Poate ne întrebăm uneori de ce rostim anumite cuvinte sau facem anumite gesturi atunci când ne închinăm lui Dumnezeu. Cu siguranță că nu greșim dacă răspundem că spunem și facem toate aceste lucruri pentru că așa am învățat la biserică sau în familie. Însă răspunsul nostru relevă doar o parte din adevăr. Mai trebuie să conștientizăm și faptul că modul nostru de închinare e produsul unui lung proces istoric, care ia forme diferite de la popor la popor. Cartea Sentimentul religios la români: sec. XVII-XX. O privire istorică, semnată de Profesorul Doru Radosav, de la Universitatea Babeș-Bolyai, încearcă să răspundă tocmai la aceste întrebări. Lucrarea, publicată recent la Editura Școala Ardeleană în condiții grafice excelente, este o ediție revăzută a cărții cu același titlu, apărută inițial la Editura Dacia, în 1997.
Păstrând structura și linia argumentativă din ediția originală, cartea cuprinde patru capitole, încadrate de o introducere și o secțiune bibliografică finală. Un element de noutate la această a doua ediție îl reprezintă recenzia scrisă de Nae Antonescu la ediția din 1997, prezentată aici ca prefață. Secțiunile cărții pot fi încadrate tematic în patru părți principale.
Orientată metodologic, „Introducerea” localizează istoria sentimentului religios pe harta istoriografiei contemporane. Profesorul Radosav definește sensibilitatea religioasă atât în relație cu curente istoriografice înrudite, precum istoria mentalităților și istoria religiei populare, cât și cu alte domenii de investigație a religiei, precum istoria credințelor religioase. Abordând o problemă ce ține de durata lungă în istorie și nu de succesiunea rapidă a evenimentelor, autorul conturează cu atenție perioada pe care o investighează și pe care o încadrează între secolul al XVII-lea, marcat de pietatea barocă și de replierea ortodoxiei în fața Reformei și Contrareformei, și minunea de la Maglavit din 1935, eveniment care introduce în România mediatizarea fără precedent a fenomenelor religioase.
Primul capitol, „Literatura sentimentului religios”, introduce cititorul în analiza propriu-zisă a problematicii sentimentului religios la români. Doru Radosav explorează aici gradul de instrucție religioasă la nivel individual și societal privind la o paletă variată de scrieri religioase (teologice, liturgice, pastorale, pedagogice, de uzaj popular) și radiografiind realitatea cunoașterii adevărurilor creștine prin investigarea expresiilor spontane ale sentimentului religios și a tipologiei lecturii religioase.
Următoarele două capitole („Pietatea individuală” și „Moartea ca percepție și reprezentare”) se focalizează pe aspectele personale ale sentimentului religios la români. Fiind o religie a mântuirii, în care examinarea conștiinței joacă un rol central, devine evident faptul că în cazul creștinismului gradul de intensitate a vieții religioase trebuie măsurat prin investigarea pietății individuale. Cartea acordă astfel atenție deosebită rugăciunii sub diferite aspecte, de la tipurile acesteia la gestica ei, și de la diferențele produse de nivelul alfabetizării, la cele dintre bărbați și femei sau dintre persoanele aparținând diferitelor clase sociale. Sacramentele oferă și ele un important mijloc de a înțelege sentimentul religios la nivel individual în măsura în care botezul, cununia și împărtășania oferă indicii privind comportamentul religios individual și atitudinile reflexive ce le însoțesc. Nu în ultimul rând, sentimentul morții aferent meditației asupra acestui fenomen și ritualului său, văzute din perspectiva mântuirii creștine, sondează pietatea individuală atât în zona comportamentului moral cât și a emoției religioase.
Ultima parte a cărții cuprinde capitolul dedicat pietății colective și explorează formele sentimentului religios în context social. Profesorul Radosav ne avertizează însă că, deși religie comunitară sub aspect bisericesc, creștinismul românesc se manifestă adesea și în forme extraecleziale. Astfel, sunt analizate comportamentele și atitudinile religioase ce însoțesc atât actele liturgice, cât și procesiunile, pelerinajele, cultul sfinților și al crucii, superstițiile, minunile sau viziunile, și care aproximează intensitatea trăirii religoase a comunității.
Ideea de bază cu care rămâne cititorul acestei cărți este unitatea sentimentului religios la români în perioada modernă. Doru Radosav argumentează că formele pietății populare și ale trăirii religioase ale românilor s-au manifestat cu un mare grad de uniformitate în toate zonele istorice locuite de aceștia. Din punct de vedere diacronic, se remarcă o trecere de la sensibilitatea barocă a secolului XVII la o consolidare, în secolele XVIII-XIX, a conștiinței creștine la nivel individual și colectiv sub impactul modelelor monastice, care coexistă, tot mai mult, cu curentele de desacralizare aduse de modernitate. Cataclismul Primului Război Mondial produce o criză a modelelor de pietate propuse de biserică, care fac loc, pe lângă prelungirea accentelor de secularizare, unei pietăți extraecleziale.
În toată această panoramă istorică, Transilvania se desprinde printr-o dinamică religioasă mai complexă, cauzată de apariția Bisericii Greco-Catolice la începutul secolului al XVIII-lea. Dacă sensibilitatea religioasă greco-catolică se înscrie, pentru început, în paradigma ortodoxă, după 1850 aceasta devine tot mai receptivă la paradigma catolică occidentală.
Văzut din perspectiva inovațiilor aduse de modernitate, sentimentul religios este, în optica autorului, „un sentiment al trecutului și, pornind de aici, trecutul înseamnă adevărata credință, iar a trăi în chip religios este echivalent cu a păstra trecutul. […] Trăirea religioasă în prezent este supusă unei intense presiuni care vine dinspre trecut (istoria evenimentelor biblice, cu prevalență momentul cristic) și dinspre viitor (momentul eshatologic). Sentimentul religios este, în general, defectiv de timpul prezent” (211-212).
Capacitatea Profesorului Doru Radosav de a analiza și sintetiza într-o narațiune unitară o paletă atât de bogată și variată de documente și teme reprezintă, fără îndoială, una din marile realizări ale acestei cărți. Ceea ce face posibil acest lucru este deschiderea metodologică a lucrării.
Capitolele dedicate literaturii sentimentului religios și rugăciunii oferă un bun exemplu de istorie culturală. Autorul oferă o valoroasă panoramă a literaturii religioase românești și a istoriei lecturii la români, văzute din perspectiva raportului scriere – oralitate și cultură elitară – cultură populară. La fel de importantă este și secțiunea consacrată impactului letrizării asupra spiritualității țăranilor, dacă avem în vedere că societatea românească a fost, până nu demult, o societate preponderent rurală. Învățăm astfel că alfabetizarea facilitează lărgirea gamei rugăciunilor și, implicit, intensificarea trăirii religioase prin mărturisirea păcatelor și practica canoanelor de pocăință (99).
Atenția constantă acordată elementului etnografic scoate la iveală substratul folcloric al pietății populare, prezent cu precădere în practica rugăciunii, a cultului sfinților sau a sacralizării spațiului și florei. Probleme precum personificarea zilelor săptămânii în funcție de importanța lor religioasă în rândul maselor îl ajută pe Doru Radosav să tematizeze „pietatea omului de jos”, care e constituită pe coordonatele individualitate – simplitate – smerenie, specifice oamenilor din popor (103). Puternic influențată de condiția țăranului dependent de ciclul muncilor agrare, această pietate se definește printr-o „proximitate cu Dumnezeu” în afara spațiului eclezial (105).
Trebuie menționat faptul că precizări precum cea legată de „pietatea omului de jos” reprezintă elemente de noutate față de ediția mai veche a cărții. Semnalăm aici și completările aduse de autor secțiunii destinate cultului sfinților, completări care nu doar că oferă o abordare mai profundă a temei (perspectiva socială), ci conferă mai multă precizie analizei (225-226). Astfel, studiul rolului social al sfinților dezvăluie atât diferențele dintre practică/popor și teologie/biserică, cât și varietatea spiritualităților locale.
Nu în ultimul rând, deschiderea metodologică a cărții înspre istoria confesională relevă caracterul tarnsconfesional al unor fenomene precum miracolele și viziunile. Cazul icoanei de la Nicula (276) sau a minunii de la Maglavit (298-300) au provocat o adevărată contagiune la nivelul maselor dincolo de apartenența confesională, chiar dacă acestea au fost instrumentalizate din punct de vedere instituțional.
Studiul Profesorului Radosav ar fi beneficiat de mai multă claritate și precizie la nivel argumentativ dacă ar fi specificat mai limpede care sunt interpretările de care se distanțează și cum intenționează să contribuie la istoriografia sentimentului religios. În acest sens, o afirmare mai categorică a tezei centrale și a scopului în „Introducere”, precum și un rezumat al ideilor principale ce rezultă în urma analizei istorice într-o secțiune conclusivă mai amplă, ar fi fost binevenite. Cărții îi lipsește și dialogul cu unele lucrări de referință din domeniu (Louis Bouyer, Histoire de la spiritualité chrétienne, Paris, 1961-65; Alain Corbin et alii, Histoire des émotions, Paris, 2016-17), dar și cu bogata literatură despre ortodoxia din sudestul Europei și Rusia, ceea ce o privează de o definiție mai pătrunzătoare a specificului sentimentului religios românesc în context european și, mai ales, ortodox. Chiar dacă este o lucrare sintetică, care privește la aspectele religioase comune românilor, studiul ar fi fost mai percutant dacă ar fi insistat ceva mai mult asupra particularităților regionale ale sentimentului religios și ar fi explicat în ce măsură se poate vorbi despre prezența unor curente cu tentă antiprotestantă și antiiudaică în religia populară a românilor.
În concluzie, putem afirma că publicarea într-o formă revizuită a cărții Sentimentul religios la români reprezintă un eveniment editorial important. Dacă cea dintâi ediție a contribuit la relansarea studiilor istorice privind religia la români după căderea comunismului, sperăm că reeditarea cărții Profesorului Radosav va încuraja aprofundarea critică a acestei teme și va răspunde la întrebările cititorului curios să cunoască mai temeinic istoria pietății poporului român.
Poate ne întrebăm uneori de ce rostim anumite cuvinte sau facem anumite gesturi atunci când ne închinăm lui Dumnezeu. Cu siguranță că nu greșim dacă răspundem că spunem și facem toate aceste lucruri pentru că așa am învățat la biserică sau în familie. Însă răspunsul nostru relevă doar o parte din adevăr. Mai trebuie să conștientizăm și faptul că modul nostru de închinare e produsul unui lung proces istoric, care ia forme diferite de la popor la popor. Cartea Sentimentul religios la români: sec. XVII-XX. O privire istorică, semnată de Profesorul Doru Radosav, de la Universitatea Babeș-Bolyai, încearcă să răspundă tocmai la aceste întrebări. Lucrarea, publicată recent la Editura Școala Ardeleană în condiții grafice excelente, este o ediție revăzută a cărții cu același titlu, apărută inițial la Editura Dacia, în 1997.
Păstrând structura și linia argumentativă din ediția originală, cartea cuprinde patru capitole, încadrate de o introducere și o secțiune bibliografică finală. Un element de noutate la această a doua ediție îl reprezintă recenzia scrisă de Nae Antonescu la ediția din 1997, prezentată aici ca prefață. Secțiunile cărții pot fi încadrate tematic în patru părți principale.
Orientată metodologic, „Introducerea” localizează istoria sentimentului religios pe harta istoriografiei contemporane. Profesorul Radosav definește sensibilitatea religioasă atât în relație cu curente istoriografice înrudite, precum istoria mentalităților și istoria religiei populare, cât și cu alte domenii de investigație a religiei, precum istoria credințelor religioase. Abordând o problemă ce ține de durata lungă în istorie și nu de succesiunea rapidă a evenimentelor, autorul conturează cu atenție perioada pe care o investighează și pe care o încadrează între secolul al XVII-lea, marcat de pietatea barocă și de replierea ortodoxiei în fața Reformei și Contrareformei, și minunea de la Maglavit din 1935, eveniment care introduce în România mediatizarea fără precedent a fenomenelor religioase.
Primul capitol, „Literatura sentimentului religios”, introduce cititorul în analiza propriu-zisă a problematicii sentimentului religios la români. Doru Radosav explorează aici gradul de instrucție religioasă la nivel individual și societal privind la o paletă variată de scrieri religioase (teologice, liturgice, pastorale, pedagogice, de uzaj popular) și radiografiind realitatea cunoașterii adevărurilor creștine prin investigarea expresiilor spontane ale sentimentului religios și a tipologiei lecturii religioase.
Următoarele două capitole („Pietatea individuală” și „Moartea ca percepție și reprezentare”) se focalizează pe aspectele personale ale sentimentului religios la români. Fiind o religie a mântuirii, în care examinarea conștiinței joacă un rol central, devine evident faptul că în cazul creștinismului gradul de intensitate a vieții religioase trebuie măsurat prin investigarea pietății individuale. Cartea acordă astfel atenție deosebită rugăciunii sub diferite aspecte, de la tipurile acesteia la gestica ei, și de la diferențele produse de nivelul alfabetizării, la cele dintre bărbați și femei sau dintre persoanele aparținând diferitelor clase sociale. Sacramentele oferă și ele un important mijloc de a înțelege sentimentul religios la nivel individual în măsura în care botezul, cununia și împărtășania oferă indicii privind comportamentul religios individual și atitudinile reflexive ce le însoțesc. Nu în ultimul rând, sentimentul morții aferent meditației asupra acestui fenomen și ritualului său, văzute din perspectiva mântuirii creștine, sondează pietatea individuală atât în zona comportamentului moral cât și a emoției religioase.
Ultima parte a cărții cuprinde capitolul dedicat pietății colective și explorează formele sentimentului religios în context social. Profesorul Radosav ne avertizează însă că, deși religie comunitară sub aspect bisericesc, creștinismul românesc se manifestă adesea și în forme extraecleziale. Astfel, sunt analizate comportamentele și atitudinile religioase ce însoțesc atât actele liturgice, cât și procesiunile, pelerinajele, cultul sfinților și al crucii, superstițiile, minunile sau viziunile, și care aproximează intensitatea trăirii religoase a comunității.
Ideea de bază cu care rămâne cititorul acestei cărți este unitatea sentimentului religios la români în perioada modernă. Doru Radosav argumentează că formele pietății populare și ale trăirii religioase ale românilor s-au manifestat cu un mare grad de uniformitate în toate zonele istorice locuite de aceștia. Din punct de vedere diacronic, se remarcă o trecere de la sensibilitatea barocă a secolului XVII la o consolidare, în secolele XVIII-XIX, a conștiinței creștine la nivel individual și colectiv sub impactul modelelor monastice, care coexistă, tot mai mult, cu curentele de desacralizare aduse de modernitate. Cataclismul Primului Război Mondial produce o criză a modelelor de pietate propuse de biserică, care fac loc, pe lângă prelungirea accentelor de secularizare, unei pietăți extraecleziale.
În toată această panoramă istorică, Transilvania se desprinde printr-o dinamică religioasă mai complexă, cauzată de apariția Bisericii Greco-Catolice la începutul secolului al XVIII-lea. Dacă sensibilitatea religioasă greco-catolică se înscrie, pentru început, în paradigma ortodoxă, după 1850 aceasta devine tot mai receptivă la paradigma catolică occidentală.
Văzut din perspectiva inovațiilor aduse de modernitate, sentimentul religios este, în optica autorului, „un sentiment al trecutului și, pornind de aici, trecutul înseamnă adevărata credință, iar a trăi în chip religios este echivalent cu a păstra trecutul. […] Trăirea religioasă în prezent este supusă unei intense presiuni care vine dinspre trecut (istoria evenimentelor biblice, cu prevalență momentul cristic) și dinspre viitor (momentul eshatologic). Sentimentul religios este, în general, defectiv de timpul prezent” (211-212).
Capacitatea Profesorului Doru Radosav de a analiza și sintetiza într-o narațiune unitară o paletă atât de bogată și variată de documente și teme reprezintă, fără îndoială, una din marile realizări ale acestei cărți. Ceea ce face posibil acest lucru este deschiderea metodologică a lucrării.
Capitolele dedicate literaturii sentimentului religios și rugăciunii oferă un bun exemplu de istorie culturală. Autorul oferă o valoroasă panoramă a literaturii religioase românești și a istoriei lecturii la români, văzute din perspectiva raportului scriere – oralitate și cultură elitară – cultură populară. La fel de importantă este și secțiunea consacrată impactului letrizării asupra spiritualității țăranilor, dacă avem în vedere că societatea românească a fost, până nu demult, o societate preponderent rurală. Învățăm astfel că alfabetizarea facilitează lărgirea gamei rugăciunilor și, implicit, intensificarea trăirii religioase prin mărturisirea păcatelor și practica canoanelor de pocăință (99).
Atenția constantă acordată elementului etnografic scoate la iveală substratul folcloric al pietății populare, prezent cu precădere în practica rugăciunii, a cultului sfinților sau a sacralizării spațiului și florei. Probleme precum personificarea zilelor săptămânii în funcție de importanța lor religioasă în rândul maselor îl ajută pe Doru Radosav să tematizeze „pietatea omului de jos”, care e constituită pe coordonatele individualitate – simplitate – smerenie, specifice oamenilor din popor (103). Puternic influențată de condiția țăranului dependent de ciclul muncilor agrare, această pietate se definește printr-o „proximitate cu Dumnezeu” în afara spațiului eclezial (105).
Trebuie menționat faptul că precizări precum cea legată de „pietatea omului de jos” reprezintă elemente de noutate față de ediția mai veche a cărții. Semnalăm aici și completările aduse de autor secțiunii destinate cultului sfinților, completări care nu doar că oferă o abordare mai profundă a temei (perspectiva socială), ci conferă mai multă precizie analizei (225-226). Astfel, studiul rolului social al sfinților dezvăluie atât diferențele dintre practică/popor și teologie/biserică, cât și varietatea spiritualităților locale.
Nu în ultimul rând, deschiderea metodologică a cărții înspre istoria confesională relevă caracterul tarnsconfesional al unor fenomene precum miracolele și viziunile. Cazul icoanei de la Nicula (276) sau a minunii de la Maglavit (298-300) au provocat o adevărată contagiune la nivelul maselor dincolo de apartenența confesională, chiar dacă acestea au fost instrumentalizate din punct de vedere instituțional.
Studiul Profesorului Radosav ar fi beneficiat de mai multă claritate și precizie la nivel argumentativ dacă ar fi specificat mai limpede care sunt interpretările de care se distanțează și cum intenționează să contribuie la istoriografia sentimentului religios. În acest sens, o afirmare mai categorică a tezei centrale și a scopului în „Introducere”, precum și un rezumat al ideilor principale ce rezultă în urma analizei istorice într-o secțiune conclusivă mai amplă, ar fi fost binevenite. Cărții îi lipsește și dialogul cu unele lucrări de referință din domeniu (Louis Bouyer, Histoire de la spiritualité chrétienne, Paris, 1961-65; Alain Corbin et alii, Histoire des émotions, Paris, 2016-17), dar și cu bogata literatură despre ortodoxia din sudestul Europei și Rusia, ceea ce o privează de o definiție mai pătrunzătoare a specificului sentimentului religios românesc în context european și, mai ales, ortodox. Chiar dacă este o lucrare sintetică, care privește la aspectele religioase comune românilor, studiul ar fi fost mai percutant dacă ar fi insistat ceva mai mult asupra particularităților regionale ale sentimentului religios și ar fi explicat în ce măsură se poate vorbi despre prezența unor curente cu tentă antiprotestantă și antiiudaică în religia populară a românilor.
În concluzie, putem afirma că publicarea într-o formă revizuită a cărții Sentimentul religios la români reprezintă un eveniment editorial important. Dacă cea dintâi ediție a contribuit la relansarea studiilor istorice privind religia la români după căderea comunismului, sperăm că reeditarea cărții Profesorului Radosav va încuraja aprofundarea critică a acestei teme și va răspunde la întrebările cititorului curios să cunoască mai temeinic istoria pietății poporului român.
Articolul O carte-cheie despre spiritualitatea românească apare prima dată în ziarulfaclia.ro.
