După trei luni de aparentă fraternitate, se rupe solidaritatea din lumea islamică. Atentatul din Iran a fost revendicat de organizația sunită salafistă „Stat Islamic” (Daesh), iar acest lucru aduce din nou în prim plan vechea problemă subliniată, în martie 2014, de primul ministru irakian, șiitul Nouri Al Maliki și în mai 2021 de ministrul de externe libanez, creștinul maronit Charbel Wehbe: Arabia Saudită și familia regală Saud sprijină financiar și telighidează organizația teroristă „Stat Islamic”, de care se folosește pentru a destabiliza Iranul și alte state din Orientul Mijlociu aflate în sfera de influență a acestuia: Irak, Siria și Liban.
Unde se vede că normalizarea relațiilor dintre Arabia Saudită și Israel nu a avut de suferit, că multora nu le pasă de Hamas (dacă nu cumva nimănui nu-i pasă de Hamas) și că saudiții nu vor să facă front comun cu cei care susțin militar, financiar și politic mișcarea zaidită houthi din Yemen.
Disputele intra-islamice privind dreptul de moștenire politică a Profetului. O problemă veche cu ecou contemporan.
Acum, câteva rânduri spre a înțelege mai bine discordia istorică dintre șiiți și suniți, care condiționează și azi politica statelor musulmane din Orientul Mijlociu. Toată lumea știe, șiiții sunt, dintru început, de la moartea Profetului, căci atunci a apărut șiismul, partizanii lui Ali, ceea ce în arabă se spune „șiat Ali”. Totuși, este absolut incorect a spune că, per a contrario, suniții sunt opozanții, dușmanii lui Ali. Adevărat, primul calif, Abu Bakr, prietenul Profetului și tatăl Aishei, soția Profetului, unul dintre primii „autori”, făuritori ai mișcării sunite, s-a găsit, punctual, în chestiunea succesiunii politice, în opoziție cu Ali, dar trebuie spus că suniții nu sunt opozanți ai lui Ali, suniții îl iubesc pe Ali, verișorul și ginerele Profetului, spunând despre el că a fost un om merituos și un cavaler al virtuții. Sigur, problemele sunt legate de acest Abu Bakr și de fiica lui, Aisha, căci dedesupturile psiho-morale ale rupturii șia/sunni pot fi găsite în gelozia născută între Aisha (soția Profetului Mohammed și după cum am zis fiica primului calif, Abu Bakr, cea stimată de suniți, dar privită cu ostilitate de către șiiți) și Ali în privința întâietății afective în relația cu Profetul (vezi discuția legată de a ști în brațele cui a murit Mahomed) și în privința dreptului de succesiune politică. Da, iată o gelozie care are un ecou puternic până în ziua de azi. Emoția „Bătăliei Cămilei” din secolul al VII-lea, parte a primului război civil (fitna) musulman, care a opus pe Ali Aishei, nu s-a stins (cu privire la aceste fitna Profetul a avut multe premoniții în timpul vieții, care l-au întristat- vezi Barnaby Rogerson, „Moștenitorii Profetului Mohammed”). După cum am spus, gelozia afectivă a fost dublată de rivalitatea legată de chestiunea dreptului de succesiune politică, în condițiile în care, în ciuda premonițiilor „fitnei”, probabil pe fondul fatalist ce caracterizează islamul, Profetul nu a desemnat un moștenitor. Moartea lui a lăsat lumea islamică fără un lider politic și religios. Problema legată de cel care trebuia să moștenească politic pe Profet, fie un „companion”, un „prieten” (Abu Bakr”, „prieten”, a fost întâiul calif) fie o rudă de sânge (Ali, cel care va ajunge calif abia după „companionii” Abu Bakr, Omar și Otman, era pretendent în acest sens ) are răsunet până azi. După cum am spus, șiiții, rivalii suniților, se numesc astfel din cauza faptului că ei sunt urmașii spirituali ai întâilor partizani ai lui Ali (literalmente „șiat Ali”), cei care considerau că Ali, ruda iubită a Profetului trebuie să fie moștenitorul acestuia, nu Abu Bakr, prietenul Profetului și tatăl Aishei, soția profetului. Însă atenție, insist, să nu faceți greșeala, pe care din păcate am auzit-o, de a spune că șiiții sunt pro-Ali, iar suniții sunt anti-Ali. Nu! Repet, suniții iubesc de asemenea foarte mult, atât pe Ali, cât și pe fiul acestuia, Hussein, martirul de la Kerbala! Mai există o greșeală pe care am auzit-o la persoane care cunosc superficial problema, aceea de a spune că Ali, precum mai târziu fiul său Hussein, a fost ucis, primind astfel martiriul (shahid insha Allah) de către rivalii săi omeiazi, urmașii celui de-al treilea calif, Otman, deci urmașii „prietenilor” Profetului și ai curentului juridic care susținea dreptul acestora de a moșteni politic pe Profet în dauna dreptului rudelor de sânge ale lui Mohammed. Deci unii susțin, în mod greșit, că Ali a fost ucis de omeiazi, deci de suniți. Adevărat, la Kerbala în Irak, Hussein, fiul lui Ali, a fost omorât de un omeiad, de Yazid fiul lui Muawia, acesta din urmă verișor al lui Otman „prietenul Profetului”. Dar adevărul istoric este că, în ciuda faptului că cei pe care îi putem numi proto-suniți, omeiazii (dinastia întemeiată de rudele celui de-al treilea calif rașidun, Otman), în special prin coruptul Muawia, verișorul lui Otman, au fost marii inamici ai lui Ali, acesta nu a fost omorât de vreunul dintre ei, ci de un „kharijit”, adică de un membru al unei secte radicale, „kharijiții”, ce s-a desprins dintre șiiți, dintre partizanii lui Ali („șiat Ali”), totul datorită nemulțumirii acestor kharijiți față de moderația lui Ali în lupta cu omeiazii și de acceptarea medierii, în dauna acțiunilor militare, în conflictul cu omeiadul Muawia. Este foarte important să reținem asta, Ali a fost omorât de un fost aliat, de un fost „șiat Ali”, de un kharijit, de un șiit radicalizat, nu de vreun omeiad, deci nu de un proto-sunit! Sigur, foarte important, șiiții de azi au o părere foarte proastă cu privire la omeiazi, mai ales cu privire la Muawia, primul calif omeiad (considerat primul fiindcă Otman, verișorul său, întemeietorul dinastiei omeiade, este numărat între califii rașidun, al treilea dintre ei, nu între cei omeiazi). Cât privește pe suniți aceștia, chiar dacă îl iubesc pe Ali, despre care spun că a fost un om drept și un cavaler, au o părere bună, sau destul de bună în privința lui Muawia și în privința omeiazilor. Normal, primii trei califi rașiduni și omeiazii, urmașii celui de-al treilea calif rașidun, Otman, sunt părinții suniților de azi. În ceea ce îl privește pe Hussein, fiul lui Ali, acesta cu adevărat a fost omorât de un omeiad, deci de un sunit, anume de Yazid, fiul lui Muawia, la Kerbala în Irakul de azi. În mod interesant, dar deloc surprinzător, atât suniții cât și șiiții au o părere foarte bună cu privire la martirul Hussein și una rea cu privire la omeiadul Yazid. În ceea ce îi privește strict pe primii patru califi ( așa numiții califi rașidun), Ali, al patrulea calif, deci ultimul rașidun, este singurul dintre ei iubit deopotrivă de suniți și de șiiți, primii trei (Abu Bakr, Omar și Otman) fiind apreciați pozitiv doar de suniți. Șiiții detestă pe acești primi trei califi rașidun, considerând că au dobândit pe nedrept demnitatea de calif, căci dreptul „sângelui”, care impunea moștenirea lui Mohommed de către o rudă, avea prioritate față de dreptul de moștenire al „companionilor”, al „prietenilor” Profetului („sahabah” în arabă).
Renașterea șiismului in Persia, prin safavizi, si consecințele contemporane ale acesteia
Revenind la problema geopolitică actuală, trebuie spus că ghinionul Arabiei Saudite de azi și, în sens mai larg”, ghinionul pentru unitatea lumii islamice de azi, e că, exact la începutul secolului al XVI-lea, în 1501, un grup de turci, azeri din Ardabil, din Azerbaidjianul iranian de azi, „lorzii războiului din Ardabil” după cum îi numește istoricul Roger Savory, s-au înstăpânit peste Iran punând bazele dinastiei safavide și impunând Iranului islamul șiit în varianta sa duodecimală. Iranul era o regiune sunită pe la 1500. Sigur, nu vreau să spun că Iranul nu cunoscuse șiismul înainte de safavizi, căci buizii șiiți stăpâniseră, în secolele X- XI, peste sudul și centrul Iranului și peste Irak, kakuizii șiiți stăpâniseră peste Iranul de vest în prima jumătate a secolului al XI-lea, iar ukailizii șiiți stăpâniseră nord-vestul Iranului, nordul Irakului, Siria și sud-vestul Anatoliei, de la sfârșitul secolului al X-lea, până la sfârșitul secolului al XI-lea. Dar Iranul șiit- buid, kakuid și ukailid a încetat a mai fi șiit odată cu ascensiunea în regiune a imperiilor turce sunite- selgiuk, ghaznavid, ghurid și horezmian. Nu înseamnă că șiismul a dispărut din Iran, ba mai mult, în vremea Ilkhanatului mongol, preponderent sunit, a existat o oarecare pendulare spre șiism, însă doar azerii safavizi vor face Iranul, începând cu 1501, cu efecte majore până azi, o regiune preponderent șiită. Nu vreau să spun nici că fractura sunito-șiită, iscată prin impunerea șiismului duodecimal de către safavizi în Iran, începând cu anul 1501, este cea mai mare fractură de acest fel din istoria lumii islamice, cu toate că ea este cea care are importanță în ceea ce privește istoria modernă și contemporană a Orientului Mijlociu și e cea care condiționează evoluțiile politice de azi. În realitate, cea mai mare fractură sunito-șiită din istoria lumii islamice a fost aceea survenită odată cu nașterea și dezvoltarea Califatului Fatimid, cel mai mare imperiu șiit din istorie, promotor al șiismului de tip ismaelit, nu al celui duodecimal îmbrățișat în Iran de buizi și mai apoi de safavizi. Vorbim de perioada cuprinsă între jumătatea secolului al X-lea și jumătatea secolului al XI-lea, de așa numitul „veac șiit”, când centrul lumii islamice era cuprins între frontierele formațiunilor statale șiite: Egiptul, Libia, Tunisia, Algeria, dar și Siria și Hejaz-ul, aparțineau Califatului Fatimid șiit, iar Irak-ul și o mare parte din Iran erau parte a emiratelor șiite buide. Da, fiindcă am pomenit Hejaz-ul fatimid, este cu adevărat o mirare azi că a fost o vreme când șiiții au controlat Mecca și Medina! Arabia Saudită știe asta, Iranul știe asta, șiiții zaidiți yemeniți știu asta! Există precedent istoric pentru controlul șiit asupra orașelor sfinte Mecca și Medina. Precum niște râuri, șiismul și sunismul și-au schimbat adesea albia de-a lungul istoriei. Da, Arabia Saudită trebuie să fie precaută. Revenind, Iranul a fost sunit până în anul 1501, când „lorzii războiului din Ardabil” vor pune mâna pe putere. Prin safavizi, Iranul sunit a redevenit șiit duodecimal, în vechea tradiție buidă, ajungând imediat inamicul natural și antagonistul Imperiului Otoman sunit, așa cum este azi inamicul natural și antagonistul Arabiei Saudite, care prin wahhabism-ul său, indisolubil legat de ascensiunea familiei Saud și de Nejd-ul opus Hejaz-ului hașemit, se consideră, pe bună dreptate, purtătoarea flamurei cauzei sunite. Iar Iranul nu este pentru saudiți un inamic pasiv. Adevărul este că Arabia Saudită se găsește astăzi înconjurată de Iranul șiit: în est, dincolo de Golful Persic e Iranul însuși, la nord e Irak-ul dominat de șiiți, tot în nord e Siria șiită alavită (a nu se confunda alavismul sirian cu alevismul sau kizlibașismul turc), în nord-vest e Libanul cu Hezbolah-ul șiit pro-iranian, iar în sud sunt zaidiții șiiți houthi din Yemen, cu care Arabia Saudită luptă din 2015 și pe care sub nicio formă nu reușește să îi învingă. Acei zaidiți houthi care înving trupele saudite, acei zaidiți houthi care în repetate rânduri au bombardat cu rachete și cu drone iraniene Riadh-ul, capitala saudită. Acei zaidiți ( o sectă șiită deci) care, primind bani și armament modern din Iranul șiit, sunt teleghidați de acesta direct împotriva Riadh-ului, a capitalei saudite, pe care o bombardează cu rachete și cu drone iraniene. Iranul, nu Israelul, este marele dușman al Arabiei Saudite. „Dușmanul dușmanului meu este prietenul meu”, zice o vorbă din popor, așa că, după cum o arată și atentatul din Kerman- Iran, din 3 ianuarie 2024, revendicat de organizația sunită salafistă „Stat Islamic”, putem spune că evenimentele ce au urmat după 7 octombrie 2023 nu au afectat pe termen lung colaborarea dintre Arabia Saudită și Israel. Israelul are în continuare aliați în Orientul Mijlociu, printre țările arabe. Arabia Saudită înțelege că Iranul, prin grupările zaidite, bombardează Riadh-ul, capitala sa, nu Israelul. Vă mai spun ceva: o intervenție occidentală în Yemenul de nord, împotriva zaidiților, în ciuda actelor de piraterie și a bombardării Israelului cu drone, este puțin probabilă (sigur, nu exclud unele asasinate cu dronă și unele bombardamente). Asta fiindcă America și Israelul își pot asigura în continuare, mult mai ușor, prietenia saudiților în condițiile în care zaidiții pro-iranieni continuă să fie periculoși pentru Riadh. Dacă va exista un război mai extins (poate nu va exista), acesta va fi purtat, cel mai probabil doar de Israel, în Liban, împotriva Hezbolah („Partidul lui Dumnezeu”), nu în Yemen, împotriva zaidiților din Ansar Allah („Suporterii lui Dumnezeu”).
Dan GRUNEA
