Partidele văd în alegeri oportunitatea de a-și consolida pozițiile, de a deveni mai puternice, de a domina, de a conduce, de a crea politici după bunul lor plac în numele românilor. Alegătorii în schimb – acea categorie care vine la urne dintr-o datorie cetățenescă și nu atrasă de goarnele false ale ienicerilor de partid – se gândesc că prin introducerea votului în urnă și un „Doamne ajută!” țara asta va avea parte de securitate, pace, hrană, educație și un sistem medical pus la punct. O Românie decentă, dorită, visată. Zilele se scurg, lunile trec, austeritatea ne domină prin ordonanțe și visul de la urne se transformă într-o eternă și docilă așteptare deșartă, fragmentată din când în când de câte un miting sindical amorf, ca formă lividă de refulare venită pe un fond de „Nu știm ce și nu știm cum/ De la guvern vrem acum!”. Viața însă merge înainte, cu eternele ei frământări, cu nestăvilitele ei greutăți, cu dureri întrerupte de bucurii mărunte de genul „Am fost la doctor cu cardul de sănătate, spre nororcul meu a mers sistemul, am primit rețetă compensată!”
