Pactul Verde European se destramă, rezumă Thomas Fazi într-un editorial tradus pentru cititorii Făclia.
În 2019, președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a anunțat „Pactul Verde” al Europei. Ea a descris acest plan climatic drept un „moment om pe Lună”, o transformare revoluționară a economiei europene care ar duce la emisii nete zero de gaze cu efect de seră până în 2050 și la schimbări în aproape fiecare sector al economiei.
Dar, la cinci ani distanță, Pactul Verde se destramă. Departe de a trasa un drum spre leadership climatic, Pactul Verde a scos la iveală slăbiciunile structurale profunde ale Uniunii Europene și incapacitatea acesteia de a împăca ambițiile de mediu cu realitățile economice, democratice și geopolitice.
În ultimii doi ani, opoziția față de Pactul Verde a explodat — de la fermieri, grupuri industriale și cetățeni de rând, la partide politice populiste și chiar Partidul Popular European (PPE), propriul grup politic al Ursulei von der Leyen. Alegerile pentru Parlamentul European din 2024 au adus un val de reprezentare populistă de dreapta, unită în criticile aduse agendei verzi. Drept rezultat, Comisia a început, discret dar decisiv, să dea înapoi în multe dintre prevederile-cheie ale Pactului Verde.
Revizuirile recente includ slăbirea reglementărilor privind siguranța solului și a substanțelor chimice, redirecționarea fondurilor pentru climă către cheltuieli militare, atenuarea măsurilor de protecție a biodiversității și eliminarea expresiei „Pact Verde” din rapoartele Parlamentului. Chiar și ținta de reducere a emisiilor pentru 2040, anunțată recent după multe amânări, include mari lacune și excepții, cum ar fi să permită țărilor UE să-și atingă viitoarele ținte de emisii prin cumpărarea de credite de carbon de la alte țări. Semnalul este clar: presupusa „revoluție verde” a Europei este în regres.
Deși narațiunea principală dă vina pe „negaționiștii climatici de extremă dreapta” și pe lobby-urile corporatiste pentru deraiarea Pactului Verde, această explicație este simplistă și evazivă. Realitatea mai profundă este că Pactul Verde a eșuat în propriii săi termeni — economic, ecologic și politic.
În ciuda unor cheltuieli masive — 680 de miliarde de dolari alocate între 2021 și 2027, adică mai mult de o treime din bugetul total al Uniunii Europene — Pactul Verde a adus rezultate climatice neglijabile. Emisiile UE au crescut în ultimul trimestru al anului 2024 comparativ cu 2023, iar reducerile pe termen lung din ultimii 15 ani reflectă în mare parte stagnarea economică, lockdown-urile din pandemie și șocul economic provocat de războiul din Ucraina — nu roadele unei politici verzi.
În același timp, consecințele sociale și economice au fost severe. Gospodăriile, fermierii și afacerile au suportat povara prețurilor mai mari la energie, a inflației, a noilor taxe și a sarcinilor de reglementare. Aceste politici s-ar putea să fi convenit tehnocraților de la Bruxelles și ONG-urilor de mediu, dar au alienat populația largă și au afectat legitimitatea Uniunii.
Rădăcina problemei stă în abordarea adoptată de bloc. În timp ce Statele Unite și China au urmărit o politică industrială verde prin subvenții masive, investiții publice și cercetare și dezvoltare țintite în sectoare strategice precum vehiculele electrice, panourile solare și bateriile, modelul Uniunii Europene se bazează pe impozitare punitivă și reglementări excesive.
Această strategie a fost sortită eșecului. Arhitectura fiscală a blocului — ancorată în austeritate, reguli bugetare stricte și un buget comun lipsit de putere — împiedică tipul de investiții ambițioase necesare pentru o transformare verde autentică. Spre deosebire de Legea de Reducere a Inflației din SUA sau modelul de dezvoltare condus de stat al Chinei, Uniunii Europene îi lipsesc atât instrumentele, cât și flexibilitatea ideologică pentru a urmări o politică industrială proactivă.
Regulile stricte ale Uniunii Europene privind ajutoarele de stat, aversiunea față de proprietatea publică și obsesia pentru legea concurenței împiedică în mod sistematic reindustrializarea verde la scară largă. Rezultatul este un amestec paradoxal de reglementare excesivă și strangulare fiscală, care nu stimulează inovația și nici nu atenuează costurile suportate de populație. Guvernanța fragmentată, inerția birocratică și dominația tehnocraților nealeși fac ca, și acolo unde există fonduri, implementarea să fie lentă, dezorganizată și predispusă la eșec.
Germania, presupusul lider al tranziției verzi europene, oferă un avertisemnt. Politica „Energiewende” a țării — pivotarea către energia eoliană și solară, concomitent cu renunțarea la energia nucleară — a costat sute de miliarde de dolari. Totuși, rezultatul a fost dezamăgitor. Între 2002 și 2022, Germania a investit aproximativ 800 de miliarde de dolari în tranziția energetică. Însă majoritatea câștigurilor din energia regenerabilă au fost anulate de închiderea centralelor nucleare cu emisii zero. Potrivit unui studiu din 2024, dacă Germania și-ar fi păstrat și extins capacitatea nucleară, ar fi putut obține o reducere de 73% a emisiilor — comparativ cu modestul 25% atins — la jumătate din cost.
Unul dintre cele mai clare exemple ale naturii auto-distructive a Pactului Verde se regăsește în agricultură. Fermierilor li s-a spus că trebuie să reducă efectivele de animale, să scadă emisiile și să transforme terenurile în „puțuri de carbon”. Logica este la fel de simplă pe cât este de uluitoare: cu tehnologiile actuale, există limite în reducerea emisiilor din sectorul agricol. Astfel, factorii de decizie, în loc să stimuleze inovația durabilă sau să sprijine micii producători, s-au concentrat pe reducerea producției agricole în ansamblu.
Previzibil, acest lucru a declanșat proteste masive. Fermele mici, care sunt mai sustenabile ecologic decât marile afaceri agroindustriale, sunt scoase de pe piață de reguli care accelerează consolidarea terenurilor. Rezultatul nu este doar devastare economică pentru comunitățile rurale, ci și un regres ecologic, deoarece fermele mici sunt înlocuite de exploatații mai mari și mai intensive.
Faptul că astfel de politici au fost promovate sub masca protecției mediului dezvăluie orbirea tehnocrată și ideologică a aparatului UE — un sistem care pretinde că este verde, dar care, în realitate, sprijină marile corporații agroindustriale și pedepsește tocmai pe cei care îngrijesc pământul.
Aceeași logică se aplică și bazei industriale mai largi a Europei. În numele sustenabilității, Bruxelles-ul a impus noi costuri producătorilor europeni, făcându-i mai puțin competitivi la nivel global și stimulând importul de bunuri mai ieftine și mai poluante din străinătate. Thyssenkrupp, unul dintre cei mai mari producători de oțel din Europa, a avertizat deja asupra creșterii concurenței din Asia, ceea ce a dus la reduceri ale producției. Aceasta nu este doar o problemă economică, ci și una climatică: Europa își externalizează efectiv emisiile prin dezindustrializarea internă, în timp ce importă produse intensive în carbon din alte părți.
Poate cel mai revelator episod din această poveste este politica energetică a Uniunii Europene după invazia Rusiei în Ucraina. Alegând să se decupleze de gazul ieftin rusesc ca parte a implicării în războiul prin procură al NATO din Ucraina, Europa s-a orientat către gaz natural lichefiat (GNL) transportat din Statele Unite și Qatar — combustibil care nu este doar mai scump, ci și mult mai poluant din cauza emisiilor generate de transport. Astfel, dintr-o singură mișcare, Uniunea Europeană a reușit să-și submineze propria industrie, să crească costurile pentru consumatori și să majoreze emisiile globale de carbon. Este un exemplu perfect al modului în care ideologia și geopolitica se pot combina pentru a produce rezultate dezastruoase.
Defectul fundamental al Uniunii Europene nu este lipsa ambiției climatice — cel puțin pe hârtie — ci lipsa instrumentelor economice și politice necesare pentru a realiza aceste ambiții într-un mod coerent, democratic și echitabil din punct de vedere social. Mai multă centralizare, așa cum sugerează Bruxelles-ul, nu este soluția — de fapt, tocmai acest model de elaborare a politicilor de sus în jos, aplicate uniform, a generat reacția adversă actuală. Este nevoie urgentă de o abordare mai democratică, descentralizată și pragmatică a sustenabilității. Dar cel mai mare obstacol în calea acesteia este chiar Uniunea Europeană.
HINT
Europa își externalizează efectiv emisiile prin dezindustrializarea internă, în timp ce importă produse intensive în carbon din alte părți.
HINT
Faptul că politicile privind consolidarea marilor concentrații agricole au fost promovate sub masca protecției mediului dezvăluie orbirea tehnocrată și ideologică a aparatului UE — un sistem care pretinde că este verde, dar care, în realitate, sprijină marile corporații agroindustriale și pedepsește tocmai pe cei care îngrijesc pământul.
HINT
Alegând să se decupleze de gazul ieftin rusesc ca parte a implicării în războiul prin procură al NATO din Ucraina, Europa s-a orientat către gaz natural lichefiat (GNL) transportat din Statele Unite și Qatar — combustibil care nu este doar mai scump, ci și mult mai poluant din cauza emisiilor generate de transport.
Compactmag.com
Articolul Pactul Verde European este un eșec apare prima dată în ziarulfaclia.ro.
