Contextul istoric
Războiul ruso-turc din 1806-1812, unul dintre multiplele conflicte dintre cele două imperii, a avut consecințe dramatice pentru românii din Principatele Române. Aceste teritorii au fost transformate în zone de luptă sau tampon pentru armatele implicate. Unul dintre cele mai mari efecte ale războiului a fost anexarea Basarabiei de către Imperiul Țarist, consfințită prin Pacea de la București (1812), semnată la Hanul lui Manuc. Istoricii consideră această anexare o gravă injustiție, întrucât turcii au cedat un teritoriu care nu le aparținea și asupra căruia se angajaseră să respecte integritatea.
Consecințele anexării au fost profunde: populația românească a migrat în masă peste Prut, iar teritoriul a fost transformat, pe parcursul unui secol, într-o gubernie a Imperiului Rus. În plus, autoritățile au țariste au pus în aplicarea un proces de rusificare a teritoriului. Politicile demografice țariste au schimbat structura etnică a regiunii, favorizând așezarea populațiilor alogene și marginalizarea autohtonilor. Cultura și identitatea românească au fost afectate sever prin impunerea limbii ruse în administrație și învățământ, ruperea legăturilor religioase cu Mitropolia Moldovei și înlocuirea cărților bisericești românești cu cele rusești.
La împlinirea a 100 de ani de la anexare, în 1912, Nicolae Iorga a denunțat această pierdere, subliniind că, în timp ce rușii o sărbătoresc, românii trebuie să o marcheze ca o zi de doliu, dar și de speranță. Evenimentele istorice ulterioare i-au dat dreptate: în urma Revoluției Ruse din 1917, popoarele aflate sub dominația țaristă și-au intensificat lupta pentru autodeterminare.
În Basarabia, mișcarea națională a fost susținută atât de românii din provincie, cât și de refugiați din Transilvania și Bucovina, printre care Onisifor Ghibu, Octavian Goga și Ion Nistor. În aprilie 1917 a fost creat Partidul Național Moldovenesc, condus de Vasile Stroescu și sprijinit de lideri precum Pantelimon Halippa și Pavel Gore, care militau pentru autonomia Basarabiei. În august același an a apărut și Partidul Țărănesc din Basarabia, al cărui program politic urmărea, mai ales, asigurarea drepturilor și intereselor țărănimii.
Basarabia și-a declarat independența
Un pas decisiv în afirmarea identității basarabene a fost participarea la Congresul Popoarelor din Rusia, desfășurat la Kiev în septembrie 1917. Reprezentantul basarabenilor, Teofil Ioncu, a subliniat că moldovenii nu sunt o națiune distinctă de români, ci doar un grup regional. Această poziție a fost întărită de Congresul Ostașilor Moldoveni (octombrie 1917), unde s-a decis convocarea Sfatului Țării. Alegerile din toamna anului 1917 au dus la formarea Sfatului Țării, cu o majoritate de 70% români și restul minorități etnice. Ion Inculeț a fost ales președinte.
În decembrie 1917, Basarabia s-a proclamat Republică Democratică Moldovenească, păstrând inițial o legătură federativă cu Rusia. Însă, având în vedere pericolul bolșevic și revendicările Ucrainei asupra teritoriului, liderii basarabeni au luat o decizie crucială: în ianuarie 1918, Basarabia și-a declarat independența.
Pe de altă parte, în iarna anului 1917, haosul din Basarabia s-a intensificat. În contextul deciziei noilor autorități bolșevice de a retrage Rusia din Război, refugiații, prizonierii ruși întorși din Germania și prizonierii germani aflați în tranzit spre țările lor au comis acte de vandalism, violență și distrugere, destabilizând complet regiunea. Consiliul Directorilor, conducerea noii Republici, nu a reușit să mențină ordinea, mai ales în fața bolșevicilor susținuți de Moscova. În decembrie, grupuri înarmate de bolșevici s-au adunat la Chișinău și au provocat confruntări directe cu autoritățile. Pe 6/19 ianuarie 1918, când un corp de ofițeri ardeleni prizonieri de război a sosit de la Kiev pentru a lupta împotriva Austro-Ungariei, bolșevicii i-au dezarmat. Mai mulți deputați din Sfatul Țării au fost capturați de forțele bolșevice, iar alții au fugit din Chișinău, temându-se pentru viața lor.
În fața acestui climat de anarhie, Consiliul Directorilor a cerut ajutorul armatei române. Deși la început Bucureștiul a fost precaut, guvernul condus de Ionel Brătianu a decis să trimită peste Prut două divizii de infanterie și două de cavalerie. Misiunea acestora era să restabilească ordinea, să protejeze populația și să apere infrastructura și depozitele. Trupele române au fost chemate oficial prin intermediul comandamentului militar rus. Trecerea Prutului a fost primită cu entuziasm de populație. O delegație a Sfatului Țării, condusă de Ion Pelivan și Ion Inculeț, a întâmpinat Divizia a 11-a, care se îndrepta spre Chișinău. Pe 13/26 ianuarie 1918, sub comanda generalului Ernest Broșteanu, armata română a intrat în Chișinău și a restabilit ordinea. Unitățile bolșevice s-au retras spre Tighina fără a opune rezistență. Între timp, Divizia a 13-a a traversat Prutul spre sudul Basarabiei, unde haosul era amplificat de grupuri bulgare, lipovene, tătare și găgăuze instigate de bolșevici. Spre deosebire de Chișinău, aici pacificarea regiunii a fost mai dificilă. Cu toate acestea, până pe 8 martie, în ciuda iernii aspre, armata română a reușit să ocupe Cetatea Albă. În paralel, forțele bolșevice retrase la Tighina au fost anihilate complet.
Nemulțumită de această intervenție, puterea sovietică a acuzat România de agresiune asupra teritoriului său, ignorând principiul autodeterminării pe care anterior îl susținuse. Ca răspuns, a rupt relațiile diplomatice cu România și a confiscat tezaurul românesc depozitat la Moscova.
Hotărârea de unire a Basarabiei cu România
Contextul politic dificil din România și Basarabia a impus o soluție fermă. În martie 1918, elitele românești din ambele regiuni au convenit la Iași asupra necesității unirii Basarabiei cu România.
Din „Gazeta Transilvaniei” aflăm informații despre cum au decurs evenimentele de la Chișinău. În zilele premergătoare votului don Sfatul Țării, au avut loc numeroase consultări între liderii basarabeni și prim-ministrul român Alexandru Marghiloman. Evenimentul a fost precedat de o mare efervescență politică, iar membrii Sfatului (140 de deputați) au analizat îndelung propunerea de unire.
Pe 27 martie (9 aprilie, pe stil nou), la ora 15:30, prim-ministrul României, Alexandru Marghiloman, însoțit de ministrul de Război, generalul Constantin Hârjeu, și alți oficiali, a sosit la Sfatul Țării pentru a prezenta condițiile unirii. Președintele Ion Inculeț i-a oferit cuvântul, iar Marghiloman a fost primit cu entuziasm. După ce a citit condițiile unirii, s-a stabilit ca răspunsul final să fie dat în aceeași zi.
În paralel, în Sfatul Țării continuau dezbaterile asupra unirii. Constantin Stere, un susținător fervent al unirii, a ținut în cele trei zile de deliberări nu mai puțin de 45 de discursuri în română și rusă, pledând pentru această cauză. Inițial, opoziția venea în special din partea secțiunii țărănești, dar după o scurtă pauză de consultări și această grupare a fost convinsă să susțină unirea. În urma votului, 86 de membri ai „Sfatului Țării” s-au pronunțat pentru unire, 3 împotrivă, iar 36 s-au abținut.
După anunțarea rezultatului, miniștrii români au fost invitați din nou la Sfatul Țării, unde s-au întâlnit cu liderii basarabeni. Întâlnirea a fost extrem de emoționantă, iar Constantin Stere, copleșit de sentimentul momentului, nu a putut rosti niciun cuvânt. În final, Alexandru Marghiloman a proclamat oficial Unirea Basarabiei cu România, subliniind că acest act a fost realizat „în mod conștient și în deplină libertate”.
Declarația de unire sublinia caracterul istoric și identitar al acestui act, punând capăt unui secol de dominație rusă. Regele României și guvernul au ratificat decizia, proclamând unirea Basarabiei „pe veci și indivizibilă” cu România.
Ziarul „Lumina” a anunțat într-o ediție specială că Sfatul Țării din Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. Această veste a provocat o mare însuflețire în întreaga țară, diminuând pentru moment nemulțumirea generată de condițiile păcii impuse de Puterile Centrale. Unirea a fost sărbătorită solemn, fiind considerată un pas crucial pentru redresarea economică a României și o compensație parțială pentru pierderile suferite în timpul războiului.
Alexandru Marghiloman a fost primul care a anunțat oficial guvernul despre acest act istoric. El a transmis ministrului de Externe, Constantin C. Arion, următoarele: „Consiliul provincial a decis, după două zile de dezbateri, cu 86 de voturi pentru și 3 împotrivă, unirea solemnă și definitivă a Basarabiei cu România. Am acceptat această decizie în numele Regelui și al poporului român și am proclamat unirea într-o atmosferă de mare entuziasm.”
În răspunsul său, ministrul de Externe Arion a transmis: „A învins dreptul. Vă felicit din inimă pentru acest moment măreț. Fapta aceasta va oferi României o nouă forță și speranță. Basarabia a urmat chemarea națiunii și a viitorului.”
Actul Unirii și semnificația sa
Actul Unirii adoptat de Sfatul Țării la 27 martie 1918 a reprezentat un moment crucial în procesul de reunificare a teritoriilor românești. Declarația, semnată de președintele Sfatului Țării, Ion Inculeț, vicepreședintele Pantelimon Halippa și secretarul Ion Buzdugan, a fost fundamentată pe trei principii esențiale: dreptul istoric, dreptul național și dreptul la autodeterminare. Basarabia fusese parte a Principatului Moldovei înainte de anexarea sa de către Imperiul Rus în 1812, iar unirea era justificată atât prin trecutul comun, cât și prin faptul că majoritatea populației era românească. În plus, decizia s-a bazat pe principiul autodeterminării naționale, conform căruia popoarele aveau dreptul să-și hotărască propriul destin.
În cadrul Actului Unirii au fost stabilite o serie de condiții menite să garanteze autonomia Basarabiei și să protejeze interesele locuitorilor săi. Una dintre principalele prevederi a fost finalizarea unei reforme agrare de către Sfatul Țării, fără ca guvernul român să aibă drept de obiecție asupra acesteia, ceea ce reflecta preocuparea pentru situația socială a țărănimii. Basarabia urma să își păstreze autonomia, având un organ legislativ propriu, ales democratic, iar Sfatul Țării avea să controleze bugetul local, consiliile zemstvelor și administrația orașelor, având și dreptul de a numi funcționarii locali. Recrutările militare urmau să fie realizate pe baze teritoriale, iar orice modificare a legislației locale sau a formei de administrare putea fi efectuată doar cu acordul reprezentanților locali.
Drepturile minorităților erau garantate prin lege, asigurându-se astfel respectarea identității culturale și etnice a grupurilor non-românești din provincie. Basarabia urma să fie reprezentată în Parlamentul României printr-un număr de deputați proporțional cu populația sa, iar doi reprezentanți ai provinciei aveau să facă parte din guvernul central român. Alegerile aveau să fie organizate pe baze democratice, prin vot direct, egal, secret și universal. Noua Constituție trebuia să garanteze libertatea cuvântului și a religiei, demonstrând astfel angajamentul față de principiile democratice. În plus, s-a hotărât proclamarea unei amnistii generale pentru toate persoanele care comiseseră infracțiuni politice în timpul revoluției.
Prin aceste prevederi, Actul Unirii reflecta atât aspirațiile basarabenilor pentru autonomie și drepturi democratice, cât și necesitatea integrării într-un stat român unitar.
Asist. univ. dr. Marius MUREȘAN
Facultatea de Istorie și Filosofie,
Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca
Articolul Unirea Basarabiei cu România– primul pas spre întregirea națională apare prima dată în ziarulfaclia.ro.