Se împlinesc, la 12 ianuarie 2025, patru ani de la încheierea vieții pământești a Preasfinției Sa Florentin Crihălmeanu, Episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla dintre anii 2002 și 2021. Prin vocația sacerdotală și primirea toiagului arhieresc, în timpul vieții sale a vestit semenilor săi cuvântul lui Dumnezeu, a condus sufletele la Lumină. În acest an, data plecării sale la Cer coincide cu „Duminica după Botezul Domnului – a începutului propovăduirii Domnului”, zi în care lectura Evangheliei vestește împlinirea prorociei lui Isaia: „Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare și celor ce ședeau în latura și în umbra morții lumină le-a răsărit”.
Acum, la comemorare, propunem cititorilor crâmpeie dintr-o agrăire a Preasfințitului Episcop Florentin, despre puterea cuvântului divin: „Să ne reamintim că primul cuvânt al vreunei fiinţe, care răsună în întunericul primordial, haotic şi fără formă, este Cuvântul lui Dumnezeu: «Să fie lumină! Şi a fost lumină». Cuvântul lui Dumnezeu, prin răsunetul Său, constituie semnul de început a curgerii ireversibile a istoriei: dimensiunea Timpului, dar deopotrivă pătrunde totul de lumina harului divin: dimensiunea Vieţii. Astfel pe cele două axe a timpului şi a vieţii se organizează spaţiul întregii creaţii, înfăptuită prin forţa şi puterea Cuvântului, conjugat cu împreună-lucrarea Spiritul Sfânt. Dumnezeu creează, făcând ordine în haosul primordial şi chemând la viaţă. Cuvântul Domnului creează frumosul, rânduiala (buna rânduială), echilibrul, armonia, astfel încât, la sfârşitul zilei a şasea privind cele create prin Cuvântul Său şi Spiritul Iubirii Sale, Dumnezeu vede că toate sunt «foarte bune».
Dintre toate creaturile Sale, însă, doar una singură este plăsmuită «după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu», cu rolul de a prolifera, a supune şi stăpâni creaturile de pe pământ. O singură creatură primeşte în alcătuirea ei, nu numai Cuvântul, dar şi acel suflu divin, (nefeš hayà), aceea «suflare dătătoare de viaţă», care îl face să devină o fiinţă vie. Această minunată, fascinantă, armonioasă şi frumoasă creatură este Omul, persoana umană, cu demnitatea ei şi cu misterioasa armonie a microcosmosului ei. Omul este unica creatură ce poate sta în faţa lui Dumnezeu ca interlocutor. El este unica fiinţă trupească cu care Dumnezeu poate dialoga, căreia îi poate transmite Voinţa Sa, adresându-i Cuvântul Său. Iar omul, înţelegând Cuvântul, poate răspunde prin credinţa sa.
«Ne-ai creat pentru Tine (Doamne) şi neliniştită este inima noastră până ce nu-şi află odihna în Tine», scria Sf. Augustin, explicând că aspiraţia spre Dumnezeu este înscrisă în inima omului, deoarece el este creat de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, şi de aceea, numai în Dumnezeu va găsi omul adevărul şi fericirea pe care neîncetat le caută. Iată marea demnitate cu care Dumnezeu a dorit să îmbrace fiinţa umană, ridicând-o la nivelul de colaborator, cu care El însuşi să poată intra în dialog şi să poată comunica printr-un limbaj uman. Cuvântul lui Dumnezeu îl va interpela mereu pe om de-a lungul istoriei pe care Dumnezeu o scrie cu omul (Noe, Avraam, Moise) şi apoi cu poporul ales.
Ne amintim cum Domnul vorbeşte lui Moise din acel tufiş înflăcărat, rugul arzând, care nu se consuma. Puterea divină a Cuvântului este fascinantă, se manifestă sub forma focului, iar glasul Domnului răsună adeseori din mijlocul flăcărilor focului mistuitor. Să rememorăm descrierea dialogului lui Dumnezeu cu Moise pe muntele Sinai. Poporul înfricoşat se retrage la «vederea sunetului», a fulgerelor, a tunetelor şi a răsunetului Cuvântului Divin şi îi cere lui Moise să se apropie el, să asculte ce îi va spune Domnul şi-apoi să le transmită lor.
Forţa Cuvântului divin este mereu aceeaşi, iar dacă Vocea Domnului nu are acelaşi efect asupra omului şi astăzi, vina o poartă omul şi societatea zgomotoasă la care el pleacă auzul şi nicidecum Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu este şi astăzi «viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi a spiritului (…) şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii», ne spune epistola către Evrei (Evr 4,12). Astăzi Cuvântul divin nu este oferit omului pe table, sculptat în piatră, aşa cum îl primise Moise pe muntele Sinai ci este gravat în inimile noastre, după cum scrie Sf. Apostol Pavel corintenilor: «voi sunteţi scrisoare a lui Hristos (…) scrisă nu cu cerneală, ci cu spiritul lui Dumnezeu celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii» (2Cor 3,3).
Răspunsul la interpelarea divină, de-a lungul timpului arată până astăzi legătura indisolubilă dintre Cuvântul divin şi credinţa omului. A crede este un act uman personal, conştient şi liber, ce corespunde demnităţii umane. Ca urmare, viaţa trăită conform credinţei inspirate de Cuvântul divin dobândeşte un sens, o direcţie, o orientare şi anume se îndreaptă spre viaţa veşnică, spre comuniunea deplină cu Dumnezeu.
«Cerul şi pământul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece» (Lc 21,33), spune Isus, arătând perenitatea Cuvântului divin asupra tuturor elementelor creaţiunii, dar «cel ce ascultă Cuvântul Meu şi crede în Cel ce m-a trimis are viaţa veşnică» (Io 5,24), deci Cuvântul Său este Cuvânt viu, care atunci când este trăit cu credinţă, devine izvor de viaţă veşnică şi nu rămâne doar o «literă moartă», într-o carte, aşezată cu multă grijă într-o mare bibliotecă, un «Cuvânt pierdut printre cuvinte». Desigur, putem colecţiona numeroase, frumoase şi vechi ediţii ale Sfintei Scripturi, dar la ce ne vor fi de folos dacă nu trăim ceea ce e cuprins în paginile lor, adică tocmai Cuvântul lui Dumnezeu?
Aceasta este de fapt chemarea noastră creştină şi astăzi, să primim Cuvântul lui Dumnezeu cu credinţă şi să-L întrupăm în viaţa noastră, să-I dăm viaţă în lume, aşa cum frumos exprima Eminentul Cardinal Iuliu Hossu în moto-ul vieţii sale: «CREDINŢA NOASTRĂ ESTE VIAŢA NOASTRĂ»”.
V.S.
