(28 martie 1936 – 13 aprilie 2025)
În 2010, în discursul de acceptare al Premiului Nobel pentru Literatură, scriitorul peruan, unul dintre cei mai apreciați și iubiți scriitori ai lumii, declara: „Salvarea mea a fost să citesc, să citesc cărți bune, să mă refugiez în acele lumi în care viața era glorioasă, intensă, o aventură după alta, în care puteam să mă simt liber și să fiu din nou fericit. Și a fost să scriu, în secret, ca cineva care se dăruiește unui viciu de nedescris, unei pasiuni interzise. Literatura a încetat să mai fie un joc. A devenit un mod de a rezista adversității, de a protesta, de a mă revolta, de a scăpa de intolerabil, rațiunea mea de a trăi. De atunci și până acum, în orice împrejurare în care m-am simțit descurajat sau învins, în pragul disperării, dăruirea trup și suflet muncii mele de povestitor a fost lumina de la capătul tunelului, scândura care îl duce pe naufragiat la mal.”
După anunțul trecerii sale în neființă, preluat duminică de la fiul său Alvaro, întreaga lume literară îi dedică un ultim omagiu marelui narator latino-american care, în urmă cu un an și jumătate, își anunțase ultimele cărți, parcă știind că i se apropie sfârșitul, reîntorcându-se la Lima spre rădăcinile neprețuite de unde au înmugurit majoritatea scrierilor sale. S-a stins la vârsta de 89 de ani, marcând sfârșitul unei epoci: cea a generației hispanice de aur, supranumite boom-ul literar latino-american, din care el a fost ultimul reprezentant. Astăzi, marile voci ale literaturii contemporane îl evocă ca „un formidabil povestitor și un strălucit eseist, care lasă în urmă o operă monumentală, în care a explorat ca puțini alții mecanismele dictaturilor, fragilitatea democrației, dilemele morale, violența și libertatea – întotdeauna cu o credință neclintită în puterea transformatoare a ficțiunii.“ (Agenția Literară Carmen Balcells).
De-a lungul carierei sale literare de peste cinci decenii, a fost recompensat cu cele mai însemnate distincții, printre care amintim: Premiul Cervantes (cel mai important prestigiu literar în limba spaniolă), Premiul Principele de Asturias, PEN Nabokov Award și, în 2010, Premiul Nobel pentru Literatură, ultimul acordându-i-se „pentru cartografierea structurilor de putere și pentru imaginile pătrunzătoare ale rezistenței, revoltei și înfrângerii individului“. În 2023 a fost primit în Academia Franceză, ocupând cel de-al optsprezecelea fotoliu și devenind astfel unul dintre așa-numiții Immortels.
Mario Vargas Llosa a vizitat de două ori România: în septembrie 2005 la București, când a susținut un dialog cu Gabriel Liiceanu, cu titlul „Chipuri ale răului în lumea de astăzi“, și în mai 2013 la Cluj, invitat pentru a primi titlul de Doctor Honoris Causa al Facultății de Litere a Universității Babeș-Bolyai, unde a participat la un al doilea dialog cu Gabriel Liiceanu, „Despre ficțiune, literatură și civilizația umană“, pe care am avut onoarea să îl traduc. Ulterior, cele două discuții au fost publicate în volumul Chipuri ale răului în lumea de astăzi. Ficţiunea ca necesitate vitală, publicat la Editura Humanitas Fiction în anul 2024. Iată ce afirma în recenta carte scriitorul Gabriel Liiceanu despre memorabilele întâlniri cu don Mario: „Ce m-a tulburat cu adevărat pe parcursul dialogurilor mele cu Mario Vargas Llosa a fost gândul că aveam în față pe unul dintre semizeii tradiționali pe care îi numeam «clasici». Straniu era să descopăr că un asemenea personaj, făcut pe alt tipar decât al nostru, putea să aibă calitatea cu totul nedivină de a fi contemporanul meu.(…)… și, apoi, Vargas Llosa sosise pe neașteptate, părând că se întruchipase din însăși neliniștea primei mele lecturi. Apariția lui avea ceva din frumusețea unui dieu en crépuscule…“ (Gabriel Liiceanu)
Romancier, eseist, critic literar și jurnalist, Vargas Llosa a devenit cunoscut pe plan internațional în anii 1960 cu romane precum Orașul și câinii (La ciudad y los perros, 1963; Humanitas, 1992; Humanitas Fiction, 2017), Casa verde (La casa verde, 1965; Humanitas, 2006; Humanitas Fiction, 2019) și una dintre capodoperele sale, Conversație la Catedrală (Conversación de la Catedral, 1969; Humanitas, 2016; Humanitas Fiction, 2021). În limba română i-au fost traduse aproape toate romanele, pe lângă cele de mai sus, reținem Pantaleone și vizitatoarele, Sărbătoarea țapului, Paradisul de după colț, Războiul sfârșitului lumii, Istoria lui Mayta, Lituma în Anzi, Peștele în apă. Memorii. Reeditări. ș.a. În ultimii ani au fost publicate volumele Două singurătăți. Despre roman în America Latină: Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel García Márquez (2022), Jumătate de secol cu Borges (2022), Vânturile (2023), iar cel din urmă roman, intitulat Le dedico mi silencio (2023), va apărea în România anul viitor (Ed. Humanitas Fiction).
Considerat până ieri cel mai mare scriitor în viață – afirmația îi aparține lui Mircea Cărtărescu –, Mario Vargas Llosa ne-a încântat mai bine de o jumătate de secol cu o scriitură pe deplin angajată în marile lupte pentru libertate și controversele condiției umane, constituind un punct cardinal pentru nenumăratele generații de scriitori și cititori ai mapamondului, pentru care literatura și poveștile rămân nemuritoare.
De fapt, „vocația unui scriitor este de a spune povești, narațiunea fiind o schemă antropologică de a conferi sens lumii”, sublinia impecabil Corin Braga în textul Laudatio de la ceremonia DHC de la Universitatea Babeș-Bolyai. Drum lin către stele, Don Mario! Mulțumim că ne-ați îmbogățit lumea, povestind-o întru eternitate.
A consemnat: Olivia N. Petrescu, hispanistă, Facultatea de Litere, UBB.
Articolul Olivia N. Petrescu, hispanistă, Facultatea de Litere, UBB: Mario Vargas Llosa sau literatura ca rațiune supremă a vieții apare prima dată în ziarulfaclia.ro.
