Cu „Nosferatu”, Robert Eggers își marchează intrarea în zona producțiilor comerciale, reinterpretând cu ambiție și stil unul dintre cele mai iconice filme horror din istorie. Lansat recent în cinematografe, remake-ul adaptat după filmul mut din 1922 al lui F.W. Murnau și inspirat de romanul „Dracula” al lui Bram Stoker, aduce pe ecran o poveste gotică, întunecată și complexă, dar cu unele compromisuri.
Un horror cu accente comerciale
Deși Eggers rămâne fidel atmosferei gotice și își etalează măiestria vizuală, acest „Nosferatu” pare să fie mai puțin ancorat în horror-ul classic. Fie că vorbim despre efectele speciale, despre un ritm narativ alert sau despre stilul actoricesc, filmul alunecă ușor în zona comercială, pierzând o parte din misterul și intimitatea versiunilor anterioare.
Ca spectator familiarizat cu stilul regizoral al lui Eggers („The Witch”, „The Lighthouse”), așteptările mele erau pentru un horror clasic, atmosferic, poate chiar cu accente mistice mai pronunțate. Însă, deși filmul este bun, am simțit că îi lipsește profunzimea meditațiilor asupra mitului vampiric pe care le-am văzut la predecesorii săi.
Contribuția românească – o notă autentică
Un punct de atracție major pentru publicul român este filmarea parțială în România și utilizarea unei limbi daco-romane inventate de scriitorul și scenaristul ieșean Florin Lăzărescu. Acesta a contribuit la crearea limbajului utilizat de personajul principal, Count Orlok, și a oferit consultanță culturală și istorică despre Transilvania secolului al XIX-lea. Momentele în care se vorbește această limbă fictivă adaugă o notă autentică și misterioasă poveștii, subliniind rădăcinile culturale ale mitului vampiric.
Bill Skarsgård, în rolul lui Count Orlok, aduce o interpretare impresionantă, cu o prezență fizică terifiantă și un farmec întunecat care amintește de marile portrete ale vampirilor din cinema. Lily-Rose Depp și Nicholas Hoult oferă performanțe solide, deși personajele lor nu beneficiază întotdeauna de o dezvoltare profundă.
Cinematografia lui Jarin Blaschke este, fără îndoială, unul dintre punctele forte ale filmului. Filmările pe 35 mm și utilizarea peisajelor naturale din România și Cehia creează imagini care sunt în același timp hipnotizante și înfricoșătoare. Atmosfera gotică este accentuată de decorurile meticulos construite și de costumele somptuoase, care transportă publicul direct în Europa secolului al XIX-lea.
În ciuda punctelor sale forte, „Nosferatu” suferă de pe urma unei simplificări narative care poate dezamăgi fanii horror-ului clasic. Dialogurile par uneori prea stilizate, iar personajele secundare sunt slab conturate. Mai mult, încercarea de a echilibra estetica horror-ului gotic cu cerințele unui film comercial diluează impactul emoțional al poveștii.
„Nosferatu” este un film bine realizat, cu o estetică impresionantă și o poveste captivantă, dar care nu reușește să atingă acea profunzime pe care am așteptat-o de la un regizor precum Robert Eggers. Deși merită văzut, mai ales pentru contribuția românească remarcabilă și pentru reimaginarea vizuală a mitului vampiric, filmul lasă impresia că ar fi putut fi mai mult – un horror mai introspectiv, mai aproape de esența gotică.
Pentru cei care caută o experiență cinematografică impresionantă, „Nosferatu” rămâne o opțiune solidă. Însă pentru cei care speră la un horror care să te bântuie mult timp după vizionare, acest remake s-ar putea să nu fie suficient de înfricoșător sau profund.#
Mara A. MUNTEAN
