În vechime, femei curajoase, dar temute pentru știința lor, riscând să fie acuzate și condamnate pentru vrăjitorie, moașele s-au dovedit, cu timpul, pricepute, pregătite și de mare ajutor la nașterile femeilor însărcinate de la țară sau din orașe. Mai mult, obținând un venit prin munca lor, ele nu au mai depins de averea bărbatului, fiind printre primele femei independente. Una dintre aceste femei îndrăznețe este moașa Emilia Cristea, care în anul 1907 absolvea cursul pentru moașe la Universitatea Francisc Iosif din Cluj. Emiliei Cristea și tuturor moașelor dedicăm acest articol într-o lună specială, cea a femeilor.
Medicii veneau în inspecție la moașe
Povestea ei am putut-o recupera deoarece în Muzeul Școlii Medicale Clujene al Universității de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu”, în cadrul expoziției permanente, este expusă trusa ei pentru naștere. Potrivit muzeografului din cadrul Muzeului Școlii Medicale Clujene (MSMC), dr. Oana Habor, trusa pentru naștere și documentele personale ale Emiliei Cristea datează de la începutul secolului al XX-lea și fac parte din colecția privată Willy Cristea. Moașa Emma Schaffer, s-a născut în anul 1883, în Lăpuș, după căsătorie devenind Emma Kriszte (Emilia Cristea). Ea avea pregătire în asistarea nașterilor, în anul 1907, absolvind cursul pentru moașe la Universitatea Francisc Iosif din Cluj. În primii doi ani după absolvire a practicat arta moșitului în zona comitatului Solnoc Dăbâca, iar apoi în Gherla. Trusa Emiliei Cristea cuprinde instrumentar pentru obstetrică și ginecologie, precum: foarfeci, pense, irigator, canulă, sondă, seringi, respectiv instrumentar pentru evaluarea stării de sănătate: stetoscop și termometru. Emilia Cristea ținea evidența nașterilor, la fel ca toate moașele, într-un jurnal, activitatea lor fiind monitorizată de medici. În jurnalul pentru evidența nașterilor priceputa moașă consemna date precum: anul, ziua și ora nașterii, numele, vârsta și meseria părinților, poziția fătului la naștere, starea de sănătate a mamei, posibile probleme în timpul nașterii sau dacă a fost nevoie de intervenția medicului.
”Fiecare moașă trebuia să prezinte medicului de circumscripție sau privat un carnet pentru inspecție. Medicul evalua activitatea moașei, verifica jurnalul de evidență a nașterilor, dar și trusa cu instrumentar.”, afirmă muzeograful dr. Oana Habor.
Femeile ocrotitoare din spitale
După Marea Unire, în cadrul Universității românești din Cluj, un curs dedicat formării moașelor a continuat să funcționeze la Clinica de Ginecologie și Obstetrică. În perioada interbelică, conform legii sanitare, moașele făceau parte din personalul auxiliar sanitar și de ocrotire din România, alături de surorile de ocrotire, surorile de caritate și infirmieri. Femeile care se înscriau la cursurile de formare a moașelor trebuiau să îndeplinească anumite criterii. „Școlile de moașe erau organizate pe lângă secțiile de maternități (institute obstetrice), având menirea de a pregăti elevele înscrise pentru a obține libera practică a moșitului în țară. La școala de moașe nu puteau fi admise femei cu vârsta mai mică de 18 ani și să nu o depășească pe cea de 40 de ani. Obligatoriu trebuiau să fie absolvente ale cursului primar sau secundar inferior.”, spune muzeograful dr. Oana Habor.
Moșitul în spitalele de oraș era posibil doar după o vechime considerabilă în spitalele rurale. „În anii 30 recrutarea moașelor la spitalele rurale se făcea dintre moașele cu o practică de cel puțin doi ani în comunele rurale. Moașele angajate la spitalele din comunele urbane, respectiv municipii, erau selectate dintre moașele care au lucrat cel puțin cinci ani la unul din spitalele rurale din țară.”, precizează același muzeograf.
Libera practică a moșitului se acorda de către Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale. Școala de moașe era subordonată Direcției Generale a Serviciului Sanitar, iar conducerea ei era asigurată de directorul instituției în care funcționa. La Universitatea Regele Ferdinand I din Cluj, directorul școlii era profesorul Cristea Grigoriu. Potrivit muzeografului clujean, acestuia îi revine meritul de a fi organizat școala de chirurgie ginecologică la Cluj. „Pedagog talentat, clinician cu mare experiență, chirurg care a descoperit procedee chirurgicale ce îi poartă numele, Cristea Grigoriu a fost un susținător aprig al asistenței sociale. A tipărit cărți și manuale de folos pentru viitoarele moașe și a scris studii despre ocrotirea mamei și copilului în mediul rural. În Clinica de Obstetrică și Ginecologie pe care o conducea, alături de școala de moașe, au fost întemeiate o școală pentru îngrijirea copiilor mici și un centru pentru plasarea doicilor.”
Cursurile școlii de moașe durau doi ani, iar elevelor li se predau noțiuni elementare de igienă generală, anatomie descriptivă, puericultură, teorie obstetricală, clinică și practică obstetricală, noțiuni pentru recunoașterea bolilor contagioase la copii și noțiuni de legislație sanitară. Îndrumările în viața de spital erau acordate de moașa primară. Programa cursurilor era parcursă cu ajutorul personalului clinicii: Cristea Grigoriu, Traian Popoviciu, Ioan Voicu, Axente Iancu, Dumitru Căprioară. La finalul celor doi ani de studiu, după promovarea examenului final, eleva primea diploma de liberă practică. Trusa cu instrumentar era procurată din depozitul central sanitar și era plătită de moașă. Cele mai multe eleve care urmau cursurile la Cluj erau absolvente a 4-7 clase. Se puteau regăsi printre ele și absolvente cu bacalaureat sau cursante care au terminat școala profesională, de menaj, uneori chiar licențiate în științe sau litere. În perioada 1920-1941, la Cluj, au absolvit școala de moașe aproximativ 900 de femei, informează muzeograful dr. Oana Habor.
Moașele, temute și respectate
Femeile experimentate asistau la nașteri probabil încă din timpul primelor comunități de oameni inteligenți. Moașele apar în izvoare istorice foarte vechi. Drept exemplu am putea aminti chiar Sfânta Scriptură, în care, în Psalmul 22, găsim versetul în care Dumnezeu apare ca metaforă a moașei: „Tu m-ai scos din pântecele mamei, m-ai pus la adăpost de orice grijă la ţâţele mamei mele”. Moașele și, în general femeile vindecătoare, erau temute și respectate – tocmai pentru știința lor. Dar multă vreme, mai ales în lumea rurală, știința moașelor se baza pe superstiții, leacuri și practici băbești. Izvoare istorice, chiar și din secolul XIX, relatează despre practicile greșite ale moașelor din lumea rurală unde, de regulă văduve în vârstă, cu o anumită experiență de viață, ajutau semenele lor mai tinere și neexperimentate. În 1803, medicul din Dumbrăveni a redactat un raport despre știința moașelor din lumea rurală a regiunii și se declara în favoarea organizării unor cursuri de moașe, deoarece a ajuns la concluzia că în majoritatea locurilor pe care le-a vizitat ajutorul obstetrical era atât de greșit, chiar dăunător, încât ar fi fost mai bine dacă lăuza nu ar fi primit niciun ajutor și dacă nașterea ar fi fost lăsată în întregime pe seama mamei-natură. În mediul urban situația era un pic mai bună. În orașele importante (ex. Sibiu, Brașov, Cluj etc.) au existat bresle ale bărbierilor-chirurgi. Breslele se ocupau de calificarea propriilor membri, aveau cunoștințe practice în tratarea unor boli și răni. Acești bărbieri-chirurgi puteau să intervină în cazurile de nașteri dificile, încercând să salveze măcar viața mamei. – dr. Lukács József, muzeograf la Muzeul de Istorie al Universității Babeș-Bolyai Cluj-Napoca.
Iosef Laffer, printre primii chirurgi care au predat moșitul la Cluj
De asemenea, în opinia dr. Lukács József, despre profesiunea de moașă în Transilvania putem vorbi din secolul al XVIII-lea. „Autoritățile au dispus organizarea unor cursuri de calificare. Femeile care s-au înscris la aceste cursuri primeau o minimă educație din partea unor medici și chirurgi. În același secol au apărut primele decrete care trasau cadrul legislativ pentru activitatea moașelor cu studii. Moașele trebuiau să aibă și o anumită îndrăzneală deoarece deasupra lor plana suspiciunea că ar putea colabora cu forțe necurate, că pot face rău. Izvoarele arată multe cazuri de vindecătoare condamnate și executate ca vrăjitoare. Pe de altă parte, trebuie să remarcăm faptul că moașele erau printre primele femei independente din istoria umanității. Obținând un venit de pe urma muncii lor, ele nu mai depindeau de autoritatea și averea bărbatului lor.”, spune muzeograful dr. Lukács József.
Totodată, la Cluj au existat moașe și înainte de apariția profesiunii de moașă calificată. „Erau femei pricepute care ajutau mamele însărcinate la nașteri, așa cum, la nașterile cu probleme puteau să asiste și bărbierii chirurgi, care timp de secole ofereau servicii medicale de bază pentru cei mai mulți.”, explică istoricul clujean.
În 26 ianuarie 1775, împărăteasa Maria Terezia a numit primul profesor de medicină la Universitatea din Cluj, pe magistrul în chirurgie și în obstetrică Iosef Laffer (1741-1798), iar în noiembrie 1776 a semnat decretul de întemeiere a Facultății de Medicină din Cluj. Timp de mai bine de două decenii Iosef Laffer preda anatomie, chirurgie și obstetrică la Cluj, și, în opinia istoricului clujean, el putea să țină primele cursuri de moașe. Potrivit dr. Lukács József, aceste cursuri trebuiau organizate în conformitate cu prevederile Normativelor Generale în Domeniul Sanitar, emise de autoritățile împărătesei în 1770. Mai târziu, cursurile s-au ținut și în limba naționalităților. „În 1806, „Ratio educationis”, adică noul decret care reorganiza sistemul de educație, s-a referit și la cursurile de moașe. S-a prevăzut faptul că la organizarea acestora să se țină cont de situația naționalităților. Drept urmare, cursurile de moașe organizate la Cluj au fost ținute și în limba română, alături de maghiară și germană.”
La fiecare curs puteau participa și femei de condiție materială modestă, în 1810, la cursul de moașe din Cluj (cu o durată de trei săptămâni), erau oferite 12 locuri cu bursă, iar, în 1835, erau acordate câte 24 de burse fiind decontate și cheltuieli de călătorie pentru cursantele sosite din alte localități. Citând istoricul clujean, cursurile de moașă din Cluj au oferit doar învățământ teoretic până în anul 1851, când în cadrul Spitalului Carolina din Cluj, (spital de stat, întemeiat încă din 1811), a fost creată prima maternitate din oraș. Noua secție a spitalului a oferit un ajutor important femeilor din oraș și din împrejurimi, dar și învățământului de obstetrică.
Prima maternitate a Clujului funcționa în Palatul Mikes, la etaj
În continuare, viitoarele moașe, pe lângă pregătirea teoretică au putut face practică la această maternitate. „Spitalul din Cluj a funcționat prima dată într-o clădire situată în actuala strada Napoca, porțiunea cuprinsă între străzile Rațiu și Samuil Micu. De acolo s-a mutat, în 1827, în clădirea proprie, aflată în Piața Muzeului din zilele noastre, pe colțul aflat vizavi de biserica franciscană. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea spitalul trebuia extins. Au fost închiriate mai multe imobile din oraș, printre acestea fiind și două clădiri aflate lângă clădirea proprie a Spitalului Carolina, situate pe latura de nord a Pieții Muzeului din zilele noastre.
Una era o clădire veche, modestă, cunoscută drept Casa Basta, cealaltă era un mic palat baroc, aflat în proprietatea conților Mikes. Maternitatea a funcționat în sălile de la etaj a acestui imobil până în 1876, când s-a mutat într-un ansamblu de clădiri situate în Bd. 21 Decembrie 1989 din zilele noastre. Ansamblul s-a aflat la est de actualul Spital Stanca, care pe atunci nu exista.”, explică dr. Lukács József.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea maternitatea s-a aflat sub conducerea medicului János Maizner (1828-1902). La Cluj, profesorul Maizner a avut o activitate lungă și rodnică. „A fost discipolul renumitului medic obstetrician Ignațiu Semmelweis, supranumit „salvatorul mamelor”, care a descoperit că simple măsuri de igienă reduc spectaculos apariția infecțiilor și a febrei puerperale. În 1859 János Maizner a fost numit profesor de obstetrică la Institutul Medico-Chirurgical din Cluj și în același an a preluat și conducerea maternității din localitate. A ocupat aceste funcții până în 1892, până la pensionare.”, menționează istoricul. În 1872 a fost întemeiată Universitatea din Cluj, luând ființă, în cadrul acesteia, Facultatea de Medicină. Până în 1895, Spitalul Carolina din Cluj a funcționat în strânsă colaborare cu institutele Facultății de Medicină, iar în anul amintit a fost transformat în spital universitar. În toamna anului 1899 a fost inaugurată noua clădire a Clinicii de Obstetrică și Ginecologie a Universității maghiare din Cluj. Este vorba despre clădirea în care și în zilele noastre funcționează Secția Clinică de Obstetrică și Ginecologie I a Spitalului Județean Cluj, pe strada Clinicilor .
După cum precizează istoricul Lukács József, din 1872, anul de întemeiere a Universității din Cluj, cursurile de moașe erau organizate în cadrul Facultății de Medicină. „Doamnele și domnișoarele înscrise participau la cursurile teoretice ale profesorilor de medicină, iar practica o efectuau în saloanele Clinicii de Obstetrică și Ginecologie a Spitalului Universitar „Carolina” din Cluj. Durata cursului a evoluat în timp. Dacă la începutul secolului al XIX-lea avea o durată de trei săptămâni, la mijlocul secolului a fost extinsă la trei luni de teorie urmată de practică, iar la finele secolului la cinci luni la care se adăugau luni de practică. Absolventele obțineau o diplomă de calificare din partea universității.”, spune dr. Lukács József. La fel ca alte femei pricepute și îndrăznețe din timpul său, moașa Emilia Cristea a învățat moșitul făcând practică la Clinica de Obstetrică și Ginecologie de pe strada Clinicilor, cunoștințele dobândite folosindu-le să ajute mamele care aduceau pe lume noi vieți.
Mulțumiri muzeografilor dr. Oana Habor, dr. Lukács József și domnului Willy Cristea pentru pentru sprijinul acordat în realizarea acestui articol.
Tia Sîrca
