În Biserica Romano-Catolică luna mai a fiecărui an este dedicată Preasfintei Fecioare Maria, obicei preluat și de Biserica Greco-Catolică. Devoțiunea mariană din luna mai a fost inițiată în Italia, în secolul al XVII-lea, iar promotorii ei au fost copii. Adunați în jurul unei statui a Preacuratei, copiii cântau împreună o litanie în cinstea Maicii Domnului. Acestor copii li s-au adăugat alți copii și apoi adulți.
Evlavia deosebită la Maica Domnului în luna mai a devenit curând o devoțiune populară, foarte îndrăgită, în lumea întreagă. Prin cinstirea Maicii Sfinte, credincioșii fac din acest timp începutul unei noi vieți spirituale, de reînnoire sufletească sub călăuzirea Mariei.
Preasfânta Fecioară Maria este cel mai nobil membru al Bisericii, ea reprezintă reflexia cea mai fidelă a Evangheliei. A ne ruga la sfinți înseamnă a recunoaște în ei modele, iar în Preasfânta Fecioară Maria recunoaștem modelul speranței. În luna mai să învățăm de la Fecioara Maria speranța și atunci vom simți în mod extraordinar, nu doar prezența lui Dumnezeu, dar și farmecul iubirii Sale, îmbrățișarea lui Dumnezeu care aduce pace, bucurie, mulțumire. Să o alegem pe Maria de model, noi, fiii ei, trăind cu seninătate și bucurie, insuflând speranța.
Se spune că poți sa trăiești câteva săptămâni fără mâncare, câteva zile fără apă, câteva secunde fără aer, dar nu poți trăi deloc fără speranță. Inima omenească tânjește după o speranță care trece dincolo de limitele umane. Ea dorește să știe ca Dumnezeu este la cârmă, și că, în cele din urmă, își va duce la îndeplinire planul Său veșnic pentru noi. Oamenii vor să știe că există o cale de a ieși din provocările, dificultățile și obstacolele cu care se confruntă. Doresc să știe că există ceva mai mult și mai bun decât durerea, suferința, tristețea și dezamăgirile acestei lumi. Iar atunci când trăiesc speranța, inimile le sunt umplute cu bucurie și întărite și astfel își pot continua drumul, pot depăși obstacolele. Adevărata speranță se găsește numai în Dumnezeu.
Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu, este o carte plină cu făgăduințe ale speranței. Ea îndreaptă atenția de la ceea ce este, la ceea ce va fi. Ne înalță privirea de la lucrurile trecătoare către cele eterne. Ne conduce, de la ceea ce se află în jurul nostru, la ceea ce este deasupra noastră. Timpul pascal pe care îl trăiește Biserica este un timp al speranței. Viața trebuie să ne fie luminată de strălucirea acestei virtuți, căci numai astfel vom putea să-i „contaminăm” și pe cei din jur cu speranța noastră.
În viața Mariei, situațiile prin care speranța i-a fost pusă la încercare nu au însemnat moartea făgăduinței lui Dumnezeu. Maria L-a însoțit pe Isus la Ierusalim pentru Paște. La scurt timp, a primit vestea că Fiul ei a fost arestat. Ea putea doar să se roage și, în sufletul ei, s-a hrănit din speranța divină. Oare cu ce putere L-a însoțit pe Hristos pe drumul crucii? Ne imaginăm privirea ei. În clipele cele mai grele, când durerea din inima ei amenința să o înghită, speranța a biruit. Putea să se întrebe: Cum rămâne cu Tronul cel Veșnic al lui David? Cum rămâne cu mântuirea pe care Dumnezeu a făgăduit-o? A fost un eșec al ei? Nu a reușit Dumnezeu să-și împlinească planul? După aparențe, faptul că a mers pe calea lui Dumnezeu a adus-o pe Maria la sfârșitul de coșmar al tuturor viselor ei. La Cruce, Maria a fost chemată să renunțe la orice așteptare omenească în ceea ce privește lucrarea lui Dumnezeu în viața ei, și să rămână smerită în fața Lui. Dar nu și-a pierdut niciodată speranța, chiar dacă nu știa care va fi planul Domnului în continuare. Ne putem imagina bucuria copleșitoare, fiorul de admirație pe care desigur că le-a simțit Maria, când a văzut că speranța ei s-a împlinit prin Învierea lui Isus? Maria știa că făgăduința lui Dumnezeu nu poate să moară și nici să nu se împlinească.
Asemenea Mariei, să ancorăm speranța noastră în prezența vie a Domnului Hristos și atunci iubirea Sa ne cuprinde, brațul Lui ne întărește. În momentele de încercare, să repetăm cuvintele Sfântului Bernard: „Dacă se vor ridica vânturile ispitelor, dacă te vei poticni în drumul tău, privește steaua, cheam-o pe Maria. Dacă te vor tulbura valurile trufiei, ale ambiției sau invidiei, privește steaua, cheam-o pe Maria. Dacă mânia, zgârcenia sau necurăția vor lovi cu putere corabia sufletului tău, privește-o pe Maria. Dacă, tulburat de amintirea păcatelor tale, vei simți că începi să te scufunzi în abisul fără fund al tristeții sau în acela al disperării, gândește-te la Maria. (…) Dacă ea te va ține de mână, nu vei cădea, dacă te va apăra, nu te vei teme de nimic; nu te vei osteni, dacă ea te va sprijini; vei ajunge fericit în port dacă ea îți va fi călăuză”.
Maria este cu adevărat modelul cel mai strălucit de credință și de speranță al Bisericii. La picioarele Crucii, ea a devenit „Mama credincioșilor” și a Bisericii întregi și se poate spune, așa cum sugerează Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea în Mulieris dignitatem, că Biserica s-a născut mai întâi în inima Mariei, a Fecioarei Preasfinte din Nazaret care a primit vestea mântuirii din partea îngerului. Speranța creștină își găsește, de aceea, expresia ei cea mai deplină în speranța din inima Mamei lui Isus, a Preacuratei Fecioare Maria.
Pr. Cristian David
