Acum mai bine de trei sferturi de secol (1947) se năștea la Oarda de Sus, din vechi neam de locuitori ai țării, adică de țărani, viitorul horitor, solist, iscoditor, animator, profesor universitar de etnografie și folclor. A venit pe lume sub o zodie fastă, căci ursitoarele i-au menit de bine. S-a confundat cu satul transilvan, cam în felul în care vorbește Lucian Blaga despre veșnicie, și cu țăranul român, cam în felul în care lăuda țăranul Liviu Rebreanu, acela care-l punea pe Ion să sărute pământul reavăn în genunchi, dimineața devreme, „ca pe-o ibovnică”. Nu degeaba „Dorul l-o purtat” printre „Câte mândre-a avut el”, ca să ureze „Bună dimineața, nană” și să-i spună Anei cum „zorile se varsă”. A mai strâns colinde câte nu se pot socoti, a instruit elevi și studenți, la Alba Iulia, la Cluj-Napoca, pe scena României întregi, a cules folclor prin sute de sate, a încurajat soliști și dansatori, ca să nu lase în uitare ceea ce avem noi, românii, mai bun și mai frumos. În fine, s-a apropiat mereu, cu smerenie și cuviință, de Domnul, de Sfânta Treime, de chipurile sfinților pictați în fresce și mai ales în icoane. A ivit, în urmă cu aproape un sfert de secol (23 de ani), o comunitate sau, mai degrabă, comuniune, cu rosturi luate din popor, din cântec, din doină și horă, din credința creștină, din biserici; astfel a format grup vocal de fete, grup vocal de băieți, grup mixt, trio transilvan, mulți interpreți individuali. Bărbatul născut la Oarda de Sus și-a propus prin discipolii lui readucerea în auzul contemporan a unor creații muzicale tradiționale arhaice, horiri și dănțuiri, scoase din colecții și fonoteci, precum Arhiva de Folclor sau culese direct de pe teren, din zone ale țării, de acolo unde încă arta populară se face natural, pe viu, după ritualuri străvechi. Comunitatea de horitori, de smeriți colindători ne aduce în fața ochilor chipuri ale trecutului reînviat, scoase prin cercetări migăloase ale culturii poporului nostru. Din acest punct de vedere, Maestrul și discipolii săi pot fi numiți „istorici” și „arheologi”, fiindcă răscolesc trecutul și găsesc acolo grăunțe de aur pe care ni le înfățișează nouă.
Și cum toate acestea – ca să-l parafrazez pe Marin Sorescu – trebuiau să poarte un nume, li s-a spus „Ioan Boșca și Ansamblul Icoane”. Aceste două entități, care numără azi sute de oameni, au sărbătorit de curând 100 de ani împreună, pe scena Operei Naționale din Cluj-Napoca și mii de oameni le-au urat „La mulți ani!”. Se vor fi întrebat unii ce rost va fi avut acest spectacol închinat folclorului pe scena unui teatru de operă. Necunoscătorii pot formula această mirare legitimă. Mai întâi, trebuie spus că nu a fost vorba despre un spectacol, ci despre o ceremonie. A fost o ceremonie a cântecului și portului popular, bazată pe ritmuri și melodii arhaice, pe instrumente specifice – unele reînviate și scoase din uitare, precum cimpoiul. S-a remarcat în aceste melodii românești rădăcina străveche, în unele cazuri precreștină. Când se folosește acest termen (precreștin), gândul ne duce, de regulă, la daco-geți, primul element etnic de formare a poporului român, peste care au venit – la un timp – romanii. Romanii ne-au adus și creștinismul în limba latină, pe care daco-romanii l-au primit sporadic începând cu secolele al II-lea și al III-lea și masiv după Edictul de la Milano din anul 313. Originea precreștină a unor cânturi (colinde și altele) este evidentă, ritmurile, tonurile, intensitățile vocilor trimițând departe, înainte de venirea romanilor.
Și, totuși, ceremonia a fost pentru mine una romană, de demnitate romană. Romanii au fost mari cuceritori, dar și mai mari decât cuceritori au fost organizatori și și mai mari decât organizatori au fost legislatori. Romanii au ordonat și cizelat viața înaintașilor noștri, au copleșit cutumele barbare, au dat luciu frumos vieții. Iar viața era atunci plină de ceremonii. Dacă privim mersul fetelor de la Căpâlna, dacă le ascultăm cântecul ponderat, vedem o ceremonie romană rămasă până la noi.
Felul de a se mișca al tinerilor din Ansamblul „Icoane” este unul de ceremonial greco-roman și nu unul barbar. Aici nu folosesc termenul de „barbar” în sens peiorativ, ci în sensul săi primar, acela de „neînțeles”. Romanii, care aveau ca limbă cultă (a literaturii de calitate, a diplomației, a elitelor) limba greacă, îi numeau barbari pe toți cei din jur (cu excepția grecilor) pe care nu-i înțelegeau, fiindcă vorbeau alte limbi, cu silabe și cuvinte ciudate, gen „bar-bar”. Romanii își făuriseră un stat întins pe trei continente, din cețurile reci ale Britanniei până în nisipurile fierbinți ale Africii și de la Oceanul Atlantic până la Tigru și Eufrat. Statul acesta, pornit la 753 î. Hr. și stins la 476 d. Hr., înseamnă circa un mileniu și un sfert de viață, timp în care lumea romană a dobândit o cizelare aparte, cu posibilități de exprimare nebănuite. Cucerirea Daciei s-a produs în perioada de apogeu a întinderii geografice a Romei, în timpul unuia dintre cei mai vrednici împărați, Traian (98-117 d. Hr.). După moartea cuceritorului Daciei, urarea care li se făcea împăraților la urcarea pe tron era: „Să fii mai fericit decât Augustus și mai bun decât Traianus!” (Sis felicior Augusto et melior Traiano!). Niciunul dintre urmașii lor de după 117 nu a fost nici mai fericit decât Octavian August și nici mai bun decât Traian, dar au dus cu toții lumii un mesaj de înaltă cultură și civilizație. Răsadul Romei de la Carpați și de la Dunăre a primit acest mesaj și l-a cuprins în sine cu toată forța, încât străinii călători printre români în Evul Mediu remarcau nu numai limba română ca fiind un fel de latină modificată, ci și elemente ale dreptului roman, ale portului, ale firii, ale felului dea fi ca ale romanilor. Românii din popor versificau ca romanii. Ritmul, măsura și rima poeziei populare românești sunt moștenite din latina populară. Etnografii de vârf de la noi au descoperit ce moștenire substanțială a lăsat împăratul Traian în conștiința românească și cât de prezent a fost în cronici „descălecatul dintâi”. De aceea cred, că unele cântece, colinde, doine, hore românești dezvelite pentru noi de Ansamblul „Icoane” poartă în sine o anumită demnitate romană. Fetele și feciorii au capetele ridicate, privesc în sus și, chiar și atunci când se lamentează, poartă în sine o anumită îndârjire venită din timpul când oamenii acestui pământ știau că „soarta îi ajută pe cei îndrăzneți” (Audaces fortuna iuvat). Costumele sunt ca togile senatorilor romani și ca tunicile încinse cu încrustate curele de piele. În multe regiuni predomină doar două culori: alb cu negru (Sibiu, Hunedoara, Alba, Făgăraș), alb cu roșu, alb cu albastru. Acolo unde culorile se înmulțesc se vede influența vecinilor, fapt care a născut sinteze extraordinar de frumoase. Dar nicăieri nu se pierde vâna antică, sesizabilă în figurile sculptate în basorelief pe Columna lui Traian.
Ne-am obișnuit – de când cu ungurii, cu polonezii, cu turcii, cu Habsburgii, cu rușii și cu alții pe capul nostru – să ne credem gata de lamentare, de preaplecare, de cumințenie, de supunere și, câteodată, de umilire. Nu ne-am socotit, secole la rând, decât bătuți de soartă. Toate acestea – adică mentalitatea noastră de slugi – le-au pus în lumină învățații noștri, studioșii, scriitorii, istoricii, oamenii politici. Poporul, oamenii de rând au păstrat întotdeauna, dincolo de deznădejdi vremelnice, o anumită decență dătătoare de încredere și de speranță. De aceea, pe lângă îndârjirile barbare, pe lângă ritmurile venite de la strămoșii cei vechi, pe lângă duritatea unor formule de rugă ori de blestem, eu văd în arta lui Ioan Bocșa și a elevilor săi, „icoane” de viață românească de sorginte romană. Colindele lor nu sunt religioase sau laice, ci sunt și una și alta; ele nu sunt creștine și precreștine, ci sunt cu o undă religioasă fină, o religiozitate ivită din demnitatea de a fi români și oameni între oameni.
Am urmărit și re-urmărit cântecele lor de naștere, de cununie (de nuntire), de seceriș, de cătănie, de moarte și de comemorare și toate celelalte, cuprins de „un farmec sfânt”. Ele nu se pot înseria în tipologii decât cu mare efort și doar în manieră formală, fiindcă sunt frânturi de viață eternă. Cum să poți prinde în ierarhizări și clasificări viața? Ce bine ar fi ca televiziunile noastre și alte mijloace de difuzare în masă și valorifice pentru public acest gen de folclor. Johann Gottfried Herder (1744-1803) preamărise cândva „spiritul poporului” (Volksgeist) și adusese în prim plan cântecele și obiceiurile popoarelor. El pornise de la moștenirea medievală a poporului german – poporul său – evidențiind literatura, arta, stilul, arhitectura acestui popor, înrâurite de creația populară germană. Popoarele au personalitatea lor distinctă, transmit mesaje originale, fac pledoarii de viață extraordinare, care nu trebuie să se piardă. Românii au șansa de a mai fi păstrat acest „spirit al poporului”. De ce să-l uităm ori să-l pervertim? Pe vremuri, se dădeau dimineața devreme la Radio România, și melodii populare. Țăranii noștri se sculau pe la patru-cinci dimineața, se primeneau, hrăneau animalele, curățau ograda, priveau cerul, se duceau la coasă ori la seceră. Se închinau în fața pământului și cerului, pe care le socoteau daruri dumnezeiești, le prețuiau și le preamăreau. Veți spune că azi nu mai este așa și aveți dreptate: în multe privințe nu mai este ca odinioară, căci viața este dinamică și lumea se schimbă în ritmuri drăcești. Dar, totuși, încă în România jumătate din populație trăiește la țară sau are viața legată de agricultură. Ce frumos ar fi ca măcar această parte din populație să-și trăiască „viața la țară” în ritm de horă, în unduit de doină, în sunet de colindă autentică! Ce minune ar fi să audă la radio, dimineața – dacă nu la cinci (cine se mai scoală la cinci?), atunci la șapte sau la opt – câte un cântec precum „Bună dimineața, nană!”, „Dorul m-o purtat” sau „Nu ești mândră vrednică”. Pe vremuri, când cântau la radio Maria Tănase, Lucreția Ciobanu sau Rodica Bujor, oamenii conteneau cu munca și ascultau cu religiozitate. Or, acum se aude mereu „folclor nou”, se văd costume stilizate – de fapt contrafăcute stângaci, urât, în culori stridente, cu modele inexistente în tradiția noastră – se scriu versuri grosolane, texte ivite din ignoranță și prostie, se cultivă inovații oribile, care nu au nimic cu folclorul românesc. Radioul și televiziunea de stat au obligația să cultive tradițiile autentice, fiindcă ele sunt plătite din bani publici.
Vreau să precizez că pledoaria de față nu are legătură cu vreo nostalgie de om bătrân sau – și mai rău – cu naționalismul, în înțelesul său actual de exagerare a sentimentului național. Toate popoarele au tradiții și prin acestea ele merg mai departe. Convingerea că Europa poate exista în unitatea sa continentală doar dacă se distrug popoarele și națiunile vechi printr-o omogenizare forțată este greșită. Europa a existat întotdeauna prin și în diversitatea sa. Firește, popoarele au trăit unele cu altele, s-au întrepătruns mereu, au luat unele de altele și au dat mereu altora, s-au și „topit” unele în altele. Astfel, unele popoare au fost „înghițite”, asimilate, preluate de altele. De aceea, nu mai există azi daci, goți, huni, gepizi, avari, protobulgari, pecenegi, cumani etc., deși aceste neamuri au avut cândva regate și imperii și au dominat părți din Europa. Deocamdată, poporul român există de peste un mileniu, are un stat – ba chiar două state, România și Moldova – și este (în ciuda risipirilor sale mai vechi sau mai recente) cel mai numeros popor din sud-estul Europei. De ce să-l distrugem noi, generațiile de-acum, dacă toate celelalte generații de români l-au păstrat? Ca să-l avem și să-l dăm urmașilor, el, poporul, trebuie ocrotit în entitatea sa, care constă în limbă, origine, nume, credință (credințe), cultură, tradiții de viață, teritoriu etc. Azi avem conștiință de europeni și este bine așa, dar Europa nu este o adunătură de oameni, ci un concert al popoarelor, națiunilor și țărilor sale. Ca să fie concert, națiunile trebuie să „cânte” la unison, în același ton, dar nu să se confunde una cu alta. Într-o simfonie, ce frumos sună melodia, dar cu alămuri, coarde, percuție etc., cu fiecare componentă bine precizată și nu aneantizată! Anton Pann, „fiul Pepelei, cel „isteț ca un proverb”, acela care ne-a dat muzica imnului de stat și care a tradus în românește din grecește o mulțime de cântece religioase, de psalmi, avea să îndemne: „Cântă măi frate române/ În graiul tău și limba ta/ Și lasă cele streine/ Ei de a și le cânta!”. Îndemnul poate părea unora de azi pueril sau „naționalist”. Nici poveste! Dacă încadrăm totul în epocă vom vedea că Anton Pann a trăit în generația următoare lui Herder, că pe atunci în școlile și bisericile din Principate se folosea limba greacă și toate popoarele își căutau un loc sub soare, voiau să aibă fiecare statul lui, să se termine cu asupririle străine, cu divizarea și cu imperiile care robeau și separau popoarele. Pe atunci, în unele cazuri, erau exilate și limbile naționale, socotite de unii „vulgare”, modeste, bune doar „pentru uz intern”, pentru a exprima nevoi primare. La fel era și cu muzica: cea locală, ivită din popor, era disprețuită. Prețuirea folclorului autentic au adus-o romanticii, care ai demonstrat ce frumos se pot inspira compozitorii din muzica populară, ce comori ascunde ea, cum se pot scrie concerte, simfonii, opere, operete, prelucrări, pornind de la bucăți populare. Pe scena Operei Naționale din Cluj-Napoca am văzut și auzit un spectacol de sorginte nobilă, de o noblețe aparte. A fost simfonia unui popor transmisă prin popor și întoarsă iarăși spre popor. Folclorul autentic poate să stea, astfel, în rând cu muzica de operă, cu simfoniile și concertele, cu muzica de operă, întocmai cum susținea, în epoca sa de avânt preromantic, Herder.
Pe noi, ca popor nu ne-au propulsat în lume polca, tarantela, menuetul, tangoul sau valsul și nici maneaua, ci doina, hora, paradoxal „sârba” și multe alte cântece și jocuri rămase în uitare. Ansamblul „Icoane” și făcătorul lui, maestrul, cercetătorul și magistrul Ioan Bocșa, cultivă această moștenire și aduc pe tavă mijloacelor de difuzare în masă cântece de sorginte bună și costume autentice. Ei nu schimbă nimic din ce găsesc prin sate și prin arhivele de folclor. Ei preiau neschimbat mesajul, îl revigorează și îl transmit la departe. Din acest mesaj al lor ar putea trăi toate mijloacele de difuzare în masă din România ani buni, decenii și secole, dacă ar da, preț de câteva minte, în fiecare zi ceea ce au români mai frumos și mai bun. Românii sunt singurul popor creștin din lume care are în patrimoniul său cam 7500 de colinde cunoscute și prelucrate, din care vreo 2500 au fost scoase la lumină și tipărite, pe muzica și versurile lor, de Ioan Bocșa și de școala lui. Colindele se cântă și ascultă doar câteva săptămâni din an, dacă aceste colinde se găsesc cu miile, gândiți-vă câte doine, hore, sârbe, câte feciorești și tropotite avem peste tot prin țară, cât de frumoase sunt și câte mesaje pline de miez transmit ele!
De aceea, spun din nou la sfârșit că, la un secol împreună, Ioan Bocșa și Ansamblul „Icoane” poartă în sine și ne dau nouă, de câte ori pot și de câte ori îi chemăm, seva acestui pământ și a acestui popor român, întruchipate în demnitatea romană.
Ioan-Aurel Pop