Am avut plăcerea să discut cu unul dintre cei mai remarcabili artiști contemporani din România, Claudiu Presecan. Claudiu și-a început formarea artistică la Academia de Arte Vizuale Ion Andreescu din Cluj-Napoca, unde a studiat între anii 1988-1994, continuând cu studii aprofundate în pictură în perioada 1994-1995. În anul 2008, și-a desăvârșit cariera academică obținând titlul de Doctor în arte vizuale cu teza „Peisajul – stare de spirit și expresie”, primind distincția magna cum laude de la Casa Matei, UAD Cluj.
Lucrările lui Claudiu Presecan sunt prezente în numeroase colecții de prestigiu, inclusiv în Colecția Parlamentului României, Camera Deputaților din București, precum și în centre culturale și muzee din Lituania, Canada, Grecia, SUA, Austria, Danemarca și multe alte țări. De-a lungul carierei sale, a evoluat de la influențe impresioniste către o tehnică mai apropiată de neoexpresionism, ceea ce îi conferă lucrărilor sale o profunzime și o energie distinctă.
Vizitând atelierul său, am descoperit o lume în care liniștea capătă forme variate și este transpusă cu măiestrie prin culoare. Pasionat de pescuit și de natură, Claudiu reușește să ilustreze divinul atât în peisajele naturale, cât și în introspecția umană, reinterpretând narațiunile biblice într-o manieră unică. Picturile sale sunt o invitație de a explora un Eden vizual, în care frumusețea și spiritualitatea se împletesc armonios.
În opera dvs., apa joacă un rol central și simbolic. Ce anume v-a inspirat să alegeți apa ca temă predominantă și cum considerați că acest element esențial contribuie la mesajele pe care doriți să le transmiteți prin arta dvs.?
Pasiunea pentru natură. Am început să pictez apa îndeosebi în urma călătoriilor mele prin Delta Dunării. Frumusețea ei primară, sălbatică, canalele ascunse printr-o vegetație stufoasă, automat m-au inspirat, ca și pe alți artiști, să o pictez. Însă am pictat detalii, reflexiile în apă, „urmele pe apă” mi-au trezit interesul. De aici și până la încărcătura ei spirituală este un pas firesc. Iar arta este în esență spirituală.
Ați menționat că evadarea în natură și căutarea senzațiilor împlinitoare sunt esențiale pentru spiritul dvs. artistic. Cum influențează experiențele personale și contactul direct cu natura procesul dvs. de creație?
Este o legătură nemijlocită. Natura îmi comunică ce să iau din ea pe pânzele mele. Toate sunt, de fapt, impresii personale găsite în mijlocul ei. Chiar dacă am avut și o perioadă abstractă, personal mă consider un neo-impresionist. Iar o temă găsită ad-hoc o dezvolt până simt că am epuizat subiectul, că mă repet. Și atunci termin cu acel ciclu. Iar atunci îmi apare în gând o continuare a ei sub o altă formă, temă. Toate ciclurile mele sunt înlănțuite în mod firesc.
Echilibrul natural și liniștea sunt teme recurente în lucrările dvs. Cum reușiți să transmiteți aceste concepte abstracte prin intermediul culorilor și formelor pe care le utilizați?
Prin observarea naturii și prin simplificarea liniilor compoziționale, indiferent cât de vii sunt culorile folosite, armonia lor intrinsecă și plăcerea mea senzorială se împletesc pe suprafața pânzei, totul vine din inima mea.
Ați trăit și v-ați format ca artist într-o perioadă de tranziție politică și socială majoră în România. Cum v-au influențat aceste schimbări experiențele și viziunea artistică?
Adolescența și primii ani de studenție s-au format sub umbrela comunismului gri și cenușiu, evadarea mea din acea societate a fost o evadare în natură. Poate din acest motiv, în contrapondere, am folosit o paletă cromatică mai pură, și mi-au plăcut mult impresioniștii în acea perioadă, expresionismul abstract american. Practic, arta vestică din bibliotecile comuniste (albumele și revistele de artă) se oprea undeva pe la anii ’60 maximum. Tot ce mai vedeai din arta contemporană era adus pe sub mână în țară, reviste în special. Apoi a fost deschiderea din anii ’90, fapt ce mi-a permis să călătoresc și să mă redefinesc ca artist după cele văzute. Însă cromatica mea a rămas neschimbată, dar am încercat diverse exprimări plastice ce mă atrăgeau atunci, am văzut abstractionismul american la el acasă, au fost ani efervescenți și frumoși chiar dacă grei. Societatea românească se mișca foarte încet înainte. Și deschiderea spirituală de la noi m-a influențat mult, în special prin cărțile noi tipărite, au contribuit la reprezentările mele noi artistice.
În teza dvs. de doctorat „Peisajul – stare de spirit şi expresie”, abordați o retrospectivă a peste zece ani de creație. Ce considerați că s-a schimbat cel mai mult în stilul și abordarea dvs. artistică de-a lungul acestei perioade?
Cum spuneam mai sus, temele în sine au evoluat una din alta într-un mod natural, stilul s-a schimbat prin compozițiile lucrărilor în sine, cromatica însă nu. Tușele, tehnica și maniera s-au schimbat, însă filonul principal este unul ascendent. Atunci am intrat cel mai mult în expresionismul abstract, din universul neo-impresionist avut.
Ați studiat și colaborat cu numeroși artiști și profesori renumiți, atât în țară cât și în străinătate. Cum v-au influențat aceste întâlniri și colaborări parcursul artistic?
În esență am fost un autodidact, am încercat diverse tehnici, chiar dacă maeștrii impresioniști mi-au fost primii dascăli, am avut și norocul să am o serie de buni profesori, în special în liceul de artă. Liceul mi-a îndrumat căutările, câțiva profesori mi-au arătat mici amănunte poate insignifiante pentru unii, însă pentru mine au contat mult la acea vreme. Și acum îi țin bine minte: Andonis Papadopoulos, Kadar Tiberiu, Dan Bimbea. Apoi Georg Dokoupil la Amsterdam, discuțiile cu el mi-au deschis ochii, pot spune, în acea nouă perioadă de deschidere.
Picturile dvs. prezintă un amestec de influențe impresioniste, expresioniste și neo-impresioniste. Cum reușiți să îmbinați aceste curente diverse pentru a crea un stil propriu și distinct?
Prin dragoste și pasiune, în primul rând, și prin ochiul interior ce mă călăuzește prin toate aceste bune simțiri și trăiri. Niciodată nu mi-a păsat strict de originalitate, cât am căutat să fiu total sincer și deschis în fața dragostei mele pentru pictură. Îmi place foarte mult culoarea în sine, consider că fiecare culoare are un glas și dacă reușești să le acordezi prin suflet, ies lucruri vii. Cred că ceea ce mă definește sunt culoarea și suflul ei.
Prin lucrările dvs., ați abordat și teme ludice ale socialului românesc, precum „Varză ‘a la Cluj” sau „Sus la munte la izvor”. Cum ați ales să integrați umorul și critica socială în opera dvs. și ce reacții ați primit din partea publicului?
Întorcându-mă din prima ieșire în America, care pot spune că atunci, în ’95, a fost ca un suflu de aer proaspăt și de energie pozitivă, am regăsit o Românie încastrată în trecut. După șederea în acel centru de artă contemporană, care era un adevărat creuzet mondial, dar în special occidental, în care practic nu erau bariere, totul era îngăduit, orice mijloc de expresie nu își avea maluri, apoi muzeele, galeriile de artă, am dat peste o Românie încremenită. Singurul mijloc ca să pot trece peste acest hop al reîntoarcerii a fost gluma. Și am glumit în câteva pânze. Am vrut să fiu și polemic, cu anumite personaje, însă ceva m-a oprit să fac acest lucru, poate o înțelegere a realității românești deloc ușoare la acele momente. Critica? Reacții? Consumatorii de artă din acele vremuri erau atât de puțini încât chiar nu contau. Practic la noi se cam făcea artă pentru artă. Publicul era ca și inexistent. Publicul se numeau doar prietenii și amicii care gravitau cumva în jurul artiștilor vremii. Mă rog, nu cei consacrați. Dintr-un caiet de note de la prima mea expoziție personală: „Nu poate fi vorba de stilizare. Întoarceți pictura la primitivism. Risipă de materiale, timp și spațiu! Cam țipătoare și neexpresive. E implicată mâna unui copil?”-„Absolut înfiorător”-„Mai bine luam un catalog cu steagurile țărilor! E păcat de vopsea, zău așa!”. Dar au fost și unele bune, recenzii, să le spun așa!
Instalația „Grădina Raiului” (1994) explorează un spațiu pictural închis, inspirat de casa și curtea românească. Ce anume v-a determinat să utilizați această structură și cum considerați că ea contribuie la exprimarea ideilor dvs. artistice?
Imaginea centrală din lucrare este o interpretare a Sfintei Treimi pictată de Andrei Rubliov. Abstractă. Toate picturile din întreaga lucrare gravitează în jurul acestei pânze, toate au subiecte religioase. Atunci eram fascinat de universul ortodox, nou descoperit. Și am gândit spațiul ca pe un mic interior al unei micuțe bisericuțe moțești din lemn, planul fiind în cruce (chiar dacă nu exact din cauze tehnice de rezistență). Însă am „tăiat” acoperișul, fiindcă vroiam ca pictura să trăiască în lumina naturală, solară. Am lăsat doar o mică streașină de șindrilă nu mai mare de 1,7 metri ca și acoperiș. Am vrut să o duc undeva pe munte și acolo să fac și susținerea ei, însă nu am mai avut resurse și energie. Am instalat-o în grădina casei părintești. Mi-a plăcut mult acea lucrare. Și întâmplarea sau nu face ca să sprijin de ea o scară de lemn înaltă cu fușteii din lemn pe care mă urcam să o fotografiez și din alte unghiuri. Atunci imediat mi-a venit ideea unei noi instalații și anume „Scara”. Scara din visul lui Iacob, pe care îngerii se suiau și se coborau din cer. Lucrare făcută la final de masterat în următorul an.
Ați vorbit despre importanța tradițiilor și legăturii cu trecutul în arta dvs. Cum reușiți să păstrați vie această legătură și în ce fel considerați că tradiția influențează arta modernă?
Este principala. Nu poți clădi cărămizile unui edificiu fără să ai o fundație solidă. Iar fundația este întreaga istorie a artei și a studiului ei, a studiului uman. Pe lângă arta clasică și modernă, la mine a existat și un mic câmp de exprimare inspirat din arta icoanelor pe sticlă, a icoanelor artiștilor iconari populari. Există și acum, există în ființa mea fiindcă îl simt sincer. Sinceritatea lor, simțirea lor curată și colorată mi-a plăcut.
Prin prisma activității dvs. în cadrul Uniunii Artiștilor Plastici din România și a altor organizații internaționale, cum vedeți rolul colaborării și al schimbului cultural în dezvoltarea artei vizuale contemporane?
Este esential
Cum considerați că tehnologia și noile medii de exprimare artistică influențează percepția asupra peisajului și naturii în arta contemporană?
Toate se întrepătrund firesc, cred eu. Și toate aceste noi tehnologii și medii ajută artistul și arta creată de ei. Într-un mod pozitiv. Chiar fotografia în sine, dacă este făcută cu simțire și pasiune, este fantastică. Digitalizarea, AI și alte tehnici, toate nu fac decât să-l pună pe artist într-un scaun mai confortabil și să ajungă la un public nou și unde nu te aștepți.
Care sunt proiectele sau temele pe care doriți să le explorați în viitorul apropiat și ce noi direcții sau perspective doriți să aduceți în arta dvs.?
Sunt interesat acum de Geneza, de Paradisul Pierdut, sper să-l regăsesc în următoarele mele picturi, dar tot în culoare și bucurie.
În contextul numeroaselor expoziții personale și de grup pe care le-ați avut, care considerați că a fost cea mai semnificativă expoziție pentru dvs. și de ce?
Semnificative au fost destule, prin diferite perspective și cu anumite urmări bune profesional, însă cea pe care acum o pot specifica clar este cea intitulată „Inteligența Liniei” de la galeria Aschenbach din Amsterdam, în 1994. Și, contrar așteptărilor, cu desene și nu cu pictură. A fost timpul în care noul s-a întrețesut cu vechiul și mi-am schimbat percepția asupra lumii artistice.
Care este mesajul central pe care doriți să îl transmiteți prin opera dvs. și cum sperați să influențați sau să inspirați publicul prin lucrările pe care le creați?
Sper să pot oferi lumii ceva ce sufletul meu și viziunile mele colorate surprind din natură, care văd frumusețea acestei lumi și bucuria care te cuprinde când simți întreaga atmosferă și măreție a operei Marelui Creator.
Interviu realizat de Mara A. MUNTEAN
