La împlinirea vârstei de 89 de ani, maestrul Florin Piersic ne oferă cu generozitate crâmpeie din povestea vieții domniei sale, într-un interviu acordat cotidianului Făclia.
După momentul primei audiții, când v-ați dat seama de faptul că actoria va fi cariera pe care o veți practica pentru tot restul vieții?
„Am ales această poezie datorită mamei mele”
Drumul meu în actorie a început spunând o poezie la serbarea de sfârșit de an, a promoției 1954 a Liceului de băieți nr. 3 din Cluj, cel care se numește acum Liceul Racoviță. Poezia mi-a fost aleasă de către mama mea Vera Piersic- suflet din sufletul meu-, care aflase de la mine că profesorul de limbă română, Scurtu – om extraordinar – a întrebat în clasă cine vrea să recite ceva la spectacolul de absolvire a clasei a unsprezecea. Eu am ridicat mâna și am spus: „Eu, dom’ profesor!” Poezia era „Nebuna”, de George Coșbuc. Dacă mă gândesc bine, mama mi-a fost prima regizoare. Mi-a spus: „Florinel, tu trebuie să reciți alb, să spui povestea”. Cred că asta mi-a dat starea pe care am putut-o transmite celor prezenți, spectatorilor părinți, colegi și profesori, care m-au întrebat mai apoi: „De ce nu te faci actor, că ne-am emoționat tare ascultând cum ai recitat?!”. Atunci mi-a intrat mie în cap și în suflet că aș putea să dau examen la București la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică. M-am hotărât cu ajutorul a doi actori de la Teatrul Național, Dominic Stanca și Victor Moldovan, care m-au convins să merg la examen.
Din comisie făceau parte – mi-am dat seama mai târziu – cei mai mari artiști pe care îi avea țara la vremea aceea. Am răspuns la întrebările lor și în final am recitat această poezie pe care o spusesem la Cluj. Am primit nota 10. Ieșind din sala de examinare, cu cine credeți că m-am trezit în fața ușii?! Cu mama mea, care venise de la Cluj toată noaptea cu trenul ca să îmi fie alături. Mi-aduc aminte ca înainte să pornesc la drum spre București, mi-a întins un pumn de grâu sfințit și mi-a spus să dau drumul la grâu când intru în sală, ca să îmi poarte noroc. Abia când am văzut-o acolo, pe hol, mi-am dat seama că țineam încă pumnul strâns. De emoție, uitasem să îi dau drumul. Istoria admiterii mele nu s-a oprit însă acolo, dar la intervenția doamnei Marieta Sadova, care, după aceea, patru ani de zile a fost profesoara mea de actorie și cu ajutorul Constanței Crăciun – Ministrul de atunci al Culturii, am fost admis ca viitor actor.
Pentru „stagiul de provincie”, cum se spunea atunci, eu, ca și mulți alți colegi de-ai mei, am fost repartizat la Teatrul din Piatra Neamț, care se deschidea atunci sub auspiciul Teatrului de Stat din Bacău. Eu însă nici n-am ajuns bine acolo, că directorul general al Teatrului Național din București de la acea vreme, scriitorul Zaharia Stancu, i-a trimis la Piatra Neamț pe actorul Chiril Economu (care, mai târziu, a fost partenerul meu în fel de fel de piese la Teatrul Național din București) și pe directorul adjunct Aurel Baranga, să ceară să fiu mutat la București. Așa am intrat în colectivul TNB „Ion Luca Caragiale”. Din clipa aceea și până astăzi, am rămas actor și mai apoi Societar de Onoare al Teatrului Național. Ar trebui să mulțumesc părinților mei minunați care nu numai că m-au iubit, dar mi-au dat tot sufletul lor ca eu să pot să fac cu credință și pasiune profesia pe care am ales-o.
Primul meu rol pe prima scenă a țării a fost unul principal, „Discipolul diavolului” al lui Bernard Shaw. După aceea am jucat imediat rolul Alexei din „Tragedia optimistă” a lui Vișnevski în regia lui Val Mugur, având-o parteneră pe marea actriță Marcela Rusu. Aceste două „partituri” ofertante dar și dificile, mi-au adus aprecieri din partea criticilor, regizorilor- adevărați maeștri ai acelor timpuri-, colegilor de scenă și publicului. Am simțit că primesc aripi, că actoria este ceea ce pot și vreau să fac toată viața mea. Când îmi spune cineva „maestre” mă simt puțin jenat pentru că eu știu lângă ce excepționali regizori și actori am trăit în perioada aceea, actori mari, uriași, ca Birlic, Beligan, Giugaru și mulți alții, pe care îi urmăream cu sufletul la gură când veneau în turneu la Cluj și care îmi deveniseră între timp, parteneri de scenă.
Din clipa în care am început să joc, marele regizor Alexandru Finți a devenit nu numai regizor, ci și părintele meu spiritual – în sensul că m-a provocat să fac niște roluri de compoziție în care să îmi depășesc propriile limite și care au dat definitiv valoare drumului meu artistic. Dispariția lui a fost una din cele mai mari pierderi ale vieții mele.
De-a lungul carierei dvs., ați jucat roluri de o mare diversitate. Care ar fi trei dintre acestea care v-au impresionat, care v-au emoționat în mod deosebit?
„Această piesă am jucat-o de mai bine de 1280 de ori”
În general vorbind, am fost foarte îndrăgostit de rolurile pe care le-am jucat. Dar dacă aș sta să mă gândesc bine la întrebarea asta, aș putea să aleg, de pildă, o piesă pe care am iubit-o extraordinar și care, recunosc, cu modestie și cu măsură, că a fost un mare succes, mă refer la „Oameni și șoareci” a lui Steinbeck. Această piesă, incredibil, am jucat-o de mai bine de 1280 de ori și ne-a adus aprecieri nu numai în România dar și în cele mai mari capitale ale Europei. Am primit cele mai grozave cronici, legate de personaj și de piesă, cum a fost de pildă cea din ziarul austriac “Die Presse”, care avea ca titlu: ”Este o bucurie pentru un teatru să aibă un asemenea actor, Florin Piersic în Oameni și Șoareci”
Și astăzi mă întâlnesc cu oameni care îmi spun: „Te voi vedea întotdeauna în mintea și în sufletul meu în personajul extraordinar pe care l-ai jucat în piesa <<Oameni și șoareci>>”. Aveam și parteneri extraordinari, de pildă pe Matei Alexandru, care îl juca pe George, sau pe Valeria Gagealov.
O altă piesă care m-a marcat extraordinar a fost „Idiotul”, după romanul lui Dostoievski. Îl jucam pe Lev Nikolaevici Mîșkin, prințul, tot așa, într-un context excepțional, într-o distribuție pe care nu pot s-o uit niciodată, având-o parteneră în rolul Nastasia Filipovna pe una din actrițele care m-a iubit și a fost unică în felul ei, Ileana Stana Ionescu.
Un spectacol pe care l-am iubit foarte de tare este „Din jale se-ntrupează Electra” a lui O’Neill, în care jucam două personaje, pe Orin și pe o rudă a acestuia- diferență extraordinară între cele două personaje. De altfel și în „Mașina de scris” a lui Cocteau interpretam rolul a doi frați gemeni, Pascal și Maxim, două caractere complet diferite. Când l-am întâlnit la Cluj pe Jean Marais, actorul francez care mi-a fost partener în co-producția român-franceză „Șapte băieți și o ștrengăriță”, am povestit cu el despre faptul că juca și el la Paris același rol.
Este mult prea mult de spus despre o viață de om în câteva rânduri. Teatru, televiziune, film… spectacole care au rămas din fericire și pe peliculă cum este „Visul unei nopți de iarnă” al lui Tudor Mușatescu, pe care Televiziunea Română îl difuzează an de an, în preajma Anului Nou, ca pe Concertul de la Viena.
Am avut șansa să joc roluri frumoase și în cinematografie, cum au fost Anghel Șapte Cai din seria „Haiducii lui ȘapteCai”, „Zestrea Domniței Ralu”, „Săptămâna Nebunilor”, în care i-am avut parteneri pe cei mai mari actori, în frunte cu Fory Etterle, Toma Caragiu, Marga Barbu și mulți, mulți alții cu care m-am înțeles extraordinar. Mi-aduc aminte că în serialul de televiziune „Un August în flăcări”, scris de Eugen Barbu, l-am interpretat pe Armand Sachelarie, avându-i parteneri pe Liviu Ciulei, Ioana Bulca, Cornel Coman și mulți alții. Apoi, tot Eugen Barbu a scris un alt personaj, Mărgelatu. În cele șase filme din seria „Mărgelatu” am jucat acest rol pe care l-am iubit, un taciturn închis în el, cu totul altfel de cum sunt eu în viață.
Am încercat să cuprind multe din toate acestea în ceea ce a fost numit de către critici „romanul autobiografic Viața este o Poveste…- Florin Piersic” apărut în 2022 la editura Bookzone, așa că dincolo de profesie, de faptul că sunt Societar de Onoare al TNB, Artist al Poporului în Republica Moldova, Doctor Honoris Causa Artis, am primit Steaua României în grad de ofițer, m-am găsit și în postura (păstrând proporțiile) de… scriitor. Și dacă am spus asta, mi-a zburat gândul la serile de la „Gambrinus”, care se petreceau acum mulți, prea mulți ani în urmă, unde se întâlneau marii scriitori ai vremii, în frunte cu Nichita Stănescu care mi-a fost prieten și unde eu stăteam într-un colț, îi priveam, îi ascultam și… învățam…
„Am avut o legătură excepțională cu toți colegii mei”
Am pomenit aici numai câteva dintre rolurile care m-au marcat. În fiecare am pus ce aveam eu mai bun și am căutat să fiu diferit de la un personaj și altul, să nu mă repet. Am avut o legătură excepțională cu toți colegii mei. Cred că am fost simpatizat și chiar iubit de mulți dintre ei. De ce? Pentru că așa am fost născut. Să fiu apropiat, să înțeleg pe fiecare și să mă dăruiesc fiecăruia cu tot sufletul și cu prietenia definitivă pe care le-o purtam. Vorbesc nu numai de cei care mi-au fost colegi de liceu la Cluj, ci și de cei cu care am jucat. Cu ei împreună, am creat cea mai adevărată întâlnire pe care am avut-o cu publicul care ne-a văzut în sute și mii de spectacole.
Dincolo de actorie, de care dintre celelalte arte s-a simțit mereu apropiat sufletul dumneavoastră?
Am fost și-am rămas un mare iubitor de operă, pentru că eu am avut ocazia excepțională, să merg în turneu cu marele artist, bas-baritonul Ștefănescu-Goangă. Am fost alături pe scenă cu Enigărescu, alt artist extraordinar pe care l-am cunoscut la Cluj și pe care mă duceam să-l admir. De asemeni, îl amintesc pe Ion Piso, care încă trăiește și cu care am mai vorbit din când în când, era tenorul cel mai iubit și cel mai cunoscut în România, pe vremea mea. Apoi pot să mă refer la David Ohanesian, un bariton extraordinar care îl juca pe Evgheni Oneghin. Îți dai seama ce senzație am eu astăzi, când ei doi, Ohanesian și Piso, m-au ales, fiind vecini cu mine pe strada Bolintineanu, să-i acompaniez la repetiții, eu fiind elevul marelui pianist Lucaciu, fratele Teodorei Lucaciu, mare solistă a Operei din București?! Eu am repetat la pian ariile pe care le cântau ei cu un succes grozav în operele în care jucau. Un alt prieten al meu din această artă a fost baritonul Dan Iordăchescu pe ale cărui trei fete le-am și botezat.
Am fost ca spectator de multe ori la o operetă care se numea Ana Lugojana a lui Filaret Barbu, cu o muzică excepțională. Mă duceam acolo numai ca să urmăresc artiștii și să învăț. Și acum, dacă m-ar provoca cineva să cânt din Ana Lugojana, pot să cânt toată opereta. Nu mai vorbesc de „Văduva veselă” – primul spectacol pe care l-am văzut, datorită părinților mei – cu artiști în rolurile principale pe care îi adoram.
„Pentru mine, o premieră la Cluj era o sărbătoare”
Cum apreciați dimensiunea cultural-artistică a Clujului de astăzi?
Pentru mine, Clujul este la fel ca și Iașiul, sau Sibiul, sau Timișoara – zilele trecute mă gândeam la actorii de teatru, de operă pe care i-am cunoscut acolo și cu care am avut legături prietenești, sufletești ca și cu cei de la Cluj, pentru că, pentru mine, o premieră la Cluj era o sărbătoare, tot Clujul se înghesuia să o vadă. Nu numai la premieră, ci veneau săptămâni în șir ca să vadă ce a mai apărut în peisajul artistic. Publicul trebuie dus într-o lume care să se împodobească cu frumusețea cântecului, a versurilor, a textelor pe care le spui pe scenă. Lumea să plece altfel din sala de spectacol, înnobilată de tot ceea ce se petrece pe scenă. De asta, și opera, și opereta, și teatrul, toate manifestările trebuie să aibă dedesubtul lor ceva frumos, sensibil, care să facă publicul să spună, „Domnule, m-aș mai duce o dată să văd așa ceva!”
Când vom avea bucuria să vă revedem în sala de spectacol?
Doresc foarte tare să revin, dar asta se va întâmpla doar atunci când voi putea apărea pe scenă doar așa cum cred eu că un actor trebuie să se prezinte în fața celor care vin la spectacol. Referindu-se la episodul nefericit prin care am trecut anul trecut, despre care nu vreau să mai insist fiind „trecut”, un domn dintre cei mulți care mi-au scris, spunea „Florin, noi vom veni să te vedem la teatru, pe scenă și dacă vei fi în cârje”. Emoționant, minunat, dar eu vreau să mă prezint în fața publicului așa cum se așteaptă să fiu, așa cum mă cunosc dintotdeauna, chiar dacă anii au trecut așa cum trec peste noi toți. Mă mișcă foarte tare zecile, sutele de scrisori pe care le primesc pe adresa „Florin Piersic Cluj Napoca” (unele chiar „Florin Piersic România), în care citesc „Veniți, să vă întâlniți cu noi, să ne mai povestiți, să ne mai recitați, să ne mai fredonați o melodie”.
Un gând de final…
Îi admir, îi prețuiesc, îi iubesc pe toți cei care cu adevărat au fost alături de mine, au fost martorii vieții mele, prieteni, parteneri de viață și de scenă, chiar dacă mulți dintre ei au plecat într-o stea. Eu mă gândesc la ei și le port recunoștință, pentru că datorită lor și publicului, eu mă numesc și astăzi Florin Piersic.
Interviu realizat de Iulia GHIDIU
Foto: arhivă personală Florin Piersic
Colectivul redacției ziarului Făclia urează marelui actor și omului deosebit Florin Piersic un călduros La mulți ani!
Articolul Florin Piersic, între viață și artă apare prima dată în ziarulfaclia.ro.
