Extrem, extrem de incitantă punerea în scenă a textului Ultima bandă. Nu eu, două texte marca Samuel Beckett, producție SFUMATO Theatre Laboratory din Sofia/Bulgaria, companie des prezentă în festivalul Interferențe. Incitantă din mai multe motive, într-o ordine aleatorie, ambele sunt monoloage pe eterna temă a existenței umane, marcată de drame personale, apoi, în ambele dihotomia luminii și a întunericului, constante ale vieții noastre cotidiene, ce modelează, putem afirma acest lucru, omul. Omul dornic de a se debarasa de întuneric, de a străluci și, chiar mai mult, de a deveni lumină. Ambele au fost scrise pentru o anumită voceși un anumit tip de actor, ambele au avut premiera în noiembrie, în ambele rolurile au fost interpretate de nume de vârf ale scenelor teatrale, asupra lor ca un tot unitar însă, mă voi opri în rândurile ce urmează.
Sunt două texte inspirat reunite într-un singur și unitar spectacol. Ultima bandă a lui Krupp a fost scrisă în 1958, an în care a avut loc și premiera, la 29 noiembrie, pe scena Royal CourtTheatre London, scrisă pentru actorul irlandez Patrick Magee. Adevărul este că primul titlu a fost Monologul lui Magee. Cel de al doilea titlul, Nu eu a fost scris în 1972, inițial pentru actrița Billie Whitelaw, jucat însă de Jessica Tandy pe scena Repertory Theater of Lincoln Center New York, 22 noiembrie. Beckett a revenit asupra textului de mai multe ori de-a lungul anilor, până la forma care se joacă în zilele noastre.
Ultima bandă a lui Krupp este considerată drept una dintre cele mai personale piese ale lui Beckett, și da, este considerată ca una dintre piesele autobiografice ale dramaturgului irlandez. Beckett la vârste diferite, experiențe diferite, pentru care amintirile, ca și cuvintele de altfel, devin esențiale. Chiar dacă nu are nimic bun de spus despre el. Și revin la Krupp, la 69 de ani, la amintirile lui care vin pe bandă de magnetofon, banda 5, cutia 3. Se ascultă, intervine în cele înregistrate, completări despre o viață ratată, marcată de orice numai de fericire nu. Despre o viață intimă, ratată și ea, ce s-a rezumat la vizitele ocazionale ale unei prostituate. Pune o nouă bandă și se înregistrează, chiar dacă este conștient de faptul că nu are ce lăsa posterității.O recunoaște chiar el: ”Poate că cei mai frumoși ani ai mei s-a dus. Atunci când încă mai puteam să mai fiu fericit. Dar nu i-aș vrea înapoi, nu acuma, cu tot focul ăsta din mine, Nu, nu i-aș mai vrea înapoi”. Răvășitor personaj. Ai vrea să-l cunoști mai bine, să stai de vorbă cu el, rămâi cu amintirile și cuvintele sale înregistrate. Rolul a mai fost interpretat de Michael Gambon, Gary Oldman, Bob Nasmith, Robert Wilson…
Tot răvășitor este și textul la Nu eu, 1972, monolog scurt, ce are în centrul atenției drama unei femei la 70 de ani, mută din naștere, abandonată de părinți, lipsită de copilărie, de afecțiune și iubire, patru incidente marcându-i puternic viața.
Ce unește cele două personaje? Într-un singur răspuns, șansa de a fi fericite. Ce unește cele două piese? Un regizor excelent, Ivan Dobchev, doi actori care-și cunosc și își fac bine meseria, Malin Krastev(Krupp) și Neda Spasova (Gura), un scenograf, Nikola Toromanov, al cărui decor (sărăcăcios) vorbește de la sine despre condiția umană în suferință. Și îi mai unește ceva, acel ceva zic eu, mult, mult mai important, dihotomia luminii și a întunericului. Cele două există indiferent că vrem sau nu, indiferent de timp sau/și teritoriu. Ne raportăm la lumină și întuneric prin simboluri. Lumina pentru vibrație cosmică, ascensiune, cunoaștere și împlinire spirituală, bunăstare, evoluție, revelație, căldură, fericire…Întunericul? Întunericul este despre decădere fizică și psihică, negativism, negare, abandon, ignoranță, reticență, nesiguranță, ratare, singurătate, retragere, disperare, uitare, agitație, eșecuri. Lumina și întunericul vorbesc, în egală măsură, despre reușita regizorală, interpretativă, scenografică a unui singur text, Ultima bandă. Nu eu.
Cred tot mai mult în importanța luminii și a întunericului în realizarea atmosferei generale, dar și în caracterizarea celor două personaje, aflate la granița dintre ceea ce și-au dorit să fie și ceea ce au ajuns până la urmă.
Demostene Șofron
