Excelent spectacolul Teatrului Dramatic Iugoslav (Serbia) cu The Loser/Păgubașul. Personal aș fi optat pentru Ratatul, ar fi fost în spiritul scrisului, atât în roman, cât și în piesa. O piesă care unește două texte, romanul lui Thomas Bernhard, The Loser, și drama poetică Mozart și Salieri de Pușkin, dramatizare și regie Natasa Radulovic.
Ce unește cele două piese? Răspunsul este ușor de dat, muzica. Cine le unește? În primul rând Mozart. Mai departe, Mozart și Salieri, o istorie cunoscută, pigmentată cu tot felul de supoziții. Piesa lui Pușkin a servit pentru libretul operei cu același titlu, de Rimsky-Korsakov (1897, premiera pe scena Solodovnikov Teatr, Moscova), apoi suport pentru piesa lui Peter Shaffer, Amadeus (1979, Londra) și acuma pentru Natasa Radulovic, repet, inspirată prin alegerile făcute, de la texte la distribuție. Patru actori tineri-Teodor Vincic/Glenn Gould, Joakim Tasic/Wertheimer, Stojsa Oljacic/Noah, Lenka Petrovic/Mary/Mozart-, dinamici, mobili și motrici, interpretări care au smuls ropote de aplauze în final, chiar dacă la capătul a 100 de minute intense pentru actori și public deopotrivă.
Am scris despre drama poetică. Mă aplec și asupra romanului The Loser al austriacului Thomas Bernhard (1931-1989), scriitor pe cât de bun, pe atât de controversat ca teme și stil. Ratatul propune trei personaje, Glenn Gould (pianist canadian; 1932-1982), Noah (Naratorul) și Wertheimer, studenți ai renumitului pianist Vladimir Horowitz, la Mozarteum Salzburg. Este pură ficțiune, una de succes și veți vedea de ce, respectând realitățile. Pornesc de la faptul că Bernhard și Gould nu s-au întâlnit niciodată, deși Gould a concertat la Salzburg de două ori, (1958, 1959). În roman, ca și în piesă, Gould moare la 51 de ani. În realitate moare în somn, la 50 de ani, infarct, și nu interpetând Variațiunile Goldberg de Bach. Gould nu a studiat niciodată cu Horowitz. Nu a studiat la Salzburg, nu vorbea fluent germana. Părinții nu au fost din categoria celor bogați. Rămân la datele istorice. Gould a studiat pianul la Conservatorul Regal de Muzică din Toronto, avându-l ca profesor de pian de Alberto Guerrero, studii absolvite la 12 ani! Ficțiunea? Ficțiunea ține de talentul lui Thomas Bernhard de a fi dat posterității un roman incitant despre muzică și arta interpretării la pian, despre puterea armoniei, despre Glenn Gould, despre Chopin, Beethoven, Rahmaninov, Bach, Skriabin, Mozart, Salieri și nu în ultimul rând despre moarte, sinucidere, mărire și eșec, obsesie, boală, pesimism, izolare, orgoliu, invidie gravă și profundă, nesiguranță. Am în vedere construcția scenei-decoruri Jasmina Holbus-, trei lăzi care devin, rând pe rând, sicriu, scenă de concert, bancă, pat, potențând acțiunile celor patru personaje, incluzând-o pe Mary, când sora lui Wertheimer, când Mozart. Din nou, din nou Mozart. Prezent și prin obsesivul La ci darem la mano/La mi dirai di si/Vedi, non e lontano/Partiam, ben mio, da qui.
Sunt trei tineri studenți ai lui Horowitz. Dintre cei trei, doar Glenn Gould va avea parte de onoruri și recunoașteri internaționale fiind vorba despre un geniu, ideal la care aspiră și Noah, și Wertheimer. Gould este și cel care-l face pe Wertheimer ratat, iată de ce aș fi optat pentru această traducere a titlului. După câteva succese, Wertheimer se sinucide. Singurul rămas în viață rămâne Noah, Naratorul, cel care privește în urmă cu 30 de ani, coerent, cursiv, convingător. Noah care abandonează și el pianul pentru a se dedica studiului științelor umaniste, filosofiei.
Și-acum…Din Mozart și Salieri se regăsesc în dramatizarea Natasei Radulovic următoarele: ”Nu există dreptate pe pământ și nici în cer”, ”Acum, mi-o spun mie, sunt invidios, invidie gravă, profundă. Chinuitoare invidie. Unde este dreptatea, când sacrul har și geniul etern vin nu ca o răsplată (…) Munca, zelul, sârguința și rugăciunile”, ca să înțelegeți, Salieri prin gura lui… Wertheimer.
Ce ne lasă Glenn Gould? Vă supun atenției câteva citate, mobilizatoare însă: ”Artistul ideal al pianului este acela care vrea să devină pian și îmi spun, în fiecare dimineață, când mă trezesc, că doresc să fiu un Steinway, nu cel care doar cântă pe un Steinway, ci Steinway însuși”, ”Viața mea este pianul”, ”Arta este o săritură în flăcări”, ”Izolarea este cu siguranță, calea spre fericirea fiecăruia dintre noi”, ”Bach este motivul pentru care am devenit muzician”. Mă opresc aici. Cu o singură dorință, să revăd The Loser!
Demostene Șofron
