Din fotoliul de orchestră – Seară italiană la Filarmonică

A fost o seară reușită. Ar fi fost foarte reușită dacă…Voi ajunge și la acest dacă. Așa că voi începe menționând câteva date generale, care au asigurat reușita. Și voi începe cu programul de concert, excelente propuneri prin compozitori, titluri, invitați.

Adevărul este că de mult timp nu au mai fost incluse piese de Ottorino Respighi (1879-1936), mă gândesc acuma la piesele cu care eram obișnuiți, Pinii din Roma, Serbările romane, Fântânile Romei, Concertul pentru pian și orchestră în la minor, Rossiniana. Concertul gregorian pentru vioară și orchestră, cu premiera în 5 februarie 1922, la Augusteo, Roma–Andante tranquillo-Allegro molto moderato-Tempo I. cadenza, Andante espressivo e sostenuto; Finale (Alleluja). Allegro energico-, o spun cu regret, nu face încă parte și nici nu este inclus în galeria marilor concerte pentru vioară. Ar merita acest lucru din plin. Concertul gregorian a deschis seara de vineri 21 martie, solist Vlad Răceu,dirijor David Crescenzi, artiști despre care am scris de mai multe ori, de fiecare dată pe merit. O fac din nou, pentru că merită, chiar dacă există un singur dacă. Merită subliniat aportul Orchestrei Filarmonicii Transilvania. răspunsuri prompte și precise la toate gesturile dirijorale. David Crescenzi este la el acasă în repertoriul italian, am mai remarcat acest lucru. Cum acasă este și violonistul Vlad Răceu, ascultat cu atenție, aplaudat la nivelul înalt al performanței solistice oferite. Cu atât mai mult de subliniat, cu cât avem de-a face cu un compozitor, Respighi, cunoscut pentru stilul său unic, cu accent pe materialul tematic propriu-zis și mai puțin pe expresia religioasă. Cântecul gregorian își face loc în majoritatea lucrărilor lui Respighi după 1920. Fără să uităm un lucru esențial, avem în Respighi un melodist înnăscut. Revin la Vlad Răceu. Gestul violonistic vorbește despre un stăpân al instrumentului și al partiturii, despre un bun partener și interlocutor în relația cu dirijorul și orchestra. Și atunci trebuie subliniate virtuozitatea (un solo de vioară ce nu se va uita ușor), sinceritatea în redarea fiecărui pasaj al concertului, metaforele muzicale, melodicitatea și armonia, pasajele ritmice, caracterul direct al comunicării, finalul strălucitor pe fondul unei bogate și expresive orchestrații.

Stabat Mater de Rossini (1792-1868), cu versuri atribuite lui Iacopone da Todi, prima audiție la 7 ianuarie 1842, Salle Ventadour de la Paris–Stabat Mater dolorosa; cujus animam; Quis este homo; Pro peccatis; Eja, Mater; Sancta Mater; Fac ut portem; Inflammatus, Quando corpus morietur; In sempiternasaecula. Amen–a fost a doua propunere, inspirată alegere, completare și continuare fericită a primei lucrări. De data aceasta cu participarea unui experimentat cvartet vocal-Egyed Apollonia/soprană, Iulia Merca/mezzosoprană, Tony Bardon/tenor, Mihai Damian/bariton-, a Corului excelent condus de Cornel Groza, a unei Orchestre remarcabile.

David Crescenzi nu dirijează pentru prima dată Stabat Mater. Experiența muzicală vastă, de operă, simfonic și vocal-simfonic, ajută discursul muzical, când viguros, când profund, când de o serenitate cuceritoare. Ceea ce propune David Crescenzi prin gesturi dinamice, suple și sugestive-soliști, Cor, Orchestră-individualizează și personalizează cele zece părți ale lucrării, asigurând unitatea muzicală și coerența ideatică. Limbajul viu și puternic al textului se regăsește în diferite forme muzicale-arii, duete, cvartete, cor-, într-un stil operatic reprezentativ pentru bel canto, dar și specific pentru a cappella. Rossini acordă importanța cuvenită corului și artei corale, discursul vocal-simfonic căpătând astfel frazarea cursivă reclamată de partitură. În cazul Corului subliniez simțul înnăscut al nuanțelor dinamice și lirice, tehnica vocală și omogenitateafoarte bine puse la punct. Soliștii? Au căutat și au reușit să asigure acel tot unitar prin ținuta scenică generală, din care nu au lipsit nuanțele de colorit vocal, gradația sonoră, intonațiile sigure, sonoritățile îngrijite, calde sau penetrante, lirismul ariilor, bunacunoaștere a stilului rossinian. Și acum despre acel dacă din primele rânduri. La modul general, Stabat Mater a fost o reușită. Dacă Tony Bardon ar fi acordat mai multă atenție interpretării părții a doua, Cujus animam, ar fi fost mult, mult mai bine. O motivație o găsim și în intrarea în spectacol în ultimul moment, înlocuindu-l pe Andrei Fermeșanu. Cum îi cunosc performanțele scenice, multe și însemnate, sigur următoarea prezență vocală va fi la nivelul dorit.

Ritual al plângerii lui Iisus răstignit pe cruce, Stabat Mater este lucrarea în care se regăsesc, la același nivel de importanță, caritatea, pietatea, milostivenia, devotamentul, evlavia și credința, iertarea, intensitatea emoțională, umanul.