Am primit, zilele astea un text, pe e-mail (prin multimea de
bancuri zilnice), din partea unui prieten: Amar, un editorial al acestor zile al lui Augustin Buzura. L-am citit si eu curios (probabil textul e deja de notorietate), atras fiind de semnatura, dar si cu un dublu scepticism. O data, asteptindu-ma la un posibil nou manifest, scurs prin teava contaminatoare cu manifeste, care ar cersi ori respectul ori ridicarea romanilor la lupta cea mare cu
ticalosii si hotii de tara. Apoi, amintindu-mi de rafuelile si acuzele ce i s-au adus pe vremea cit a fost presedintele Fundatiei Culturare Romane si al Institutului Cultural Roman, puteam banui un Buzura revansard si stimulat de gindul ca roata se intoarce dupa citiva ani. Dar nu, scepticismul meu initial nu a fost intemeiat citind acest text. Nu cred ca Buzura are polite de platit si asta se poate vedea rasfoind inclusiv Cultura. Cred ca acest text merita sa fie citit asa cum este, amar. Nu ca o sentinta sau diagnostic, cit ca o sincera opinie sau privire (cu nuantele-i cioraniene cu tot) intr-un ciob de oglinda. De aceea il si reproduc mai jos, asa cum l-am primit, intreg. Apoi el, textul, ma indemna sa-l caut pe scriitorul Augustin Buzura, cel stiut si asteptat ca piinea calda, cindva, cu refugiile si orgoliile lui cu tot:
Augustin Buzura Amar Nu am nici o indoiala ca mesterul Manole a bantuit sub diferite pseudonime prin toti Balcanii ca, pana la urma, sa-si ia cetatenie romaneasca si sa se stabileasca definitiv la noi, unde tragedia lui nu constituie exceptia, ci regula
Trebuie sa-ti alegi locul unde vrei sa-ti ratezi viata, spunea Cioran, iar aici e locul cel mai potrivit. In afara de inceputuri, de lucruri neduse niciodata la bun sfarsit, de linsaje mediatice, ne mai reusesc, am spus-o deseori, inmormantarile. Si, mai ales,cele ale valorilor pe care le-am ignorat pe cand erau in viata. La moartea lor: salve, militari, decoratii postume, cuvantari patetice urmate, in buna traditie daco-getica,de firestile petreceri. De vreo doua mii de ani incoace, Zamolxe n-a avut incotro, se vede, a fost nevoit sa se obisnuiasca nu numai cu mirosul de vin, ci si cu cel de mici si sarmale. Si sa descopere si el, precum intristata adunare, ce mari valori i-au ajuns la san. Acum ne aflam inaintea altui inceput. Nu ma gandesc la noul guvern nou, partial, dar foarte vechi prin maniere , ci la faptul ca lumea a trebuit sa inteleaga, in sfarsit, ca situatia este mult mai grava decat pare, ca bogati si saraci, specialisti sau ignoranti sunt obligati sa-si puna, cu neliniste, cateva intrebari despre soarta noastra, despre ce se va intampla maine. Sau, cum aud tot mai frecvent: ce se va alege de noi? In ultimele zile, si nu chiar din intamplare, mi-am amintit o intrebare rostita cu toata duritatea de Emil Cioran intr-o carte de tinerete, Schimbarea la fata a Romaniei: Doamne! Ce vom fi facut o mie de ani?! Toata viata noastra, de un secol incoace nu este decat procesul prin care am ajuns sa ne dam seama ca n-am facut nimic
Sigur, despre cele ce ni s-au intamplat in cele doua milenii, nu este locul si momentul sa discutam. Trecutul a fost cum a fost, cu inaltari si caderi, dar cele ce se petrec in aceste zile ne fac sa ne intrebam cu spaima: Doamne, ce am facut in ultimii douazeci de ani? Si, iarasi, fiindca nu avem de ales, trebuie sa ne amintim raspunsul filosofului, si anume, ca nu avem nimic inapoi pentru a avea regrete. Din nefericire, totul trebuie inceput iarasi, dar din alt punct. Fireste, daca vrem sa existam. De la mizeria comunista la cea capitalista, drumul a fost neasteptat de scurt, mai ales ca nu s-a facut absolut nimic pentru a ne determina sa o uitam pe cea dintai. 
Cat despre cauze
sunt convins ca, oricat ar parea de ciudat, analfabetismul ne-a ajutat sa ramanem o insula latina intr-o mare slava, dar a-l intretine in continuare, mi se pare inspaimantator. De doua decenii, nu facem decat sa ne cultivam cu indaratnicie defectele. Invatamintul, ignorat, supus unor neincetate reforme, terorizat de politica si de subfinantare, este intr-o situatie disperatã. Cartea nu mai intereseaza nici macar in vorbe. Demagogii au omis-o demult din promisiunile lor. Foamea si saracia nu au nici o legatura cu instructia si cu libertatea. De aceea, mai grava decat brutala criza economica, mi se pare criza morala. Nimeni nu mai raspunde de nimic, toti striga, ameninta si se urmaresc unii pe altii zi si noapte. De doua decenii, mahalaua s-a intins peste tot ca o pedeapsa. Politicienii de azi nu au fost capabili sa faca ceva pentru tara sau sa respecte legile pe care ei insisi le-au facut, ci se lupta pentru ocuparea micilor ecrane pe care nu-si mai au loc actorii si valorile adevarate. De pe sticla tv s-a condus si se conduce tara, de acolo s-a pronuntat justitia, acolo s-au frant destine, s-au conturat biografii false, valori false, tara ajungand un rai al neispravitilor si haitasilor. Un trist fight club. Sau, pentru a ne mentine in limitele spatiului nostru spiritual, mi se pare mult mai convingatoare explicatia data de compozitorului german Flechtenmaher regelui Carol I, care a dorit sa afle de ce autorul Imnului intentiona sa paraseasca definitiv Romania: Prea mult p
mo-tii, Majestate! Astazi, cred ca doar injuratura ne mai apartine, caci in rest, s-a vandut tot si nu s-a pus nimic in loc. A disparut, cum incerca sa glumeasca cineva, chiar si praful de pe toba! E adevarat, am trait atatia ani in minciuna si fals incat nu e de mirare ca adevarul nu mai este luat in serios si nu are asupra oamenilor efectul pe care ar trebui sa-l aiba. Criza incepe sa ne deschida ochii, facandu-ne sa intelegem ca eterna intrebare Doamne ce se intampla cu noi? isi asteapta raspunsul. Exista, fireste, un scepticism al lasilor, o imbecila lene intelectuala, dar si o teama a celor mai multi de a infrunta realitatea. Ma urmareste inca imensa iresponsabilitate a celor peste 73% dintre inconstientii sau disperatii, mai degraba, care-si doresc un conducator puternic. Si asta, dupa numai doua decenii de la impuscarea celuilalt. Sigur, toate sunt bipolare: plus si minus. Poate ca de dragul echilibrului in lume, noua, celor din Est, ni s-au dat mai ales raul, suferinta, orbirea. Si pentru ca l-am citat pe Cioran, nu pot sa trec cu vederea unul din avertismentele sale: Tiranii sunt mari cunoscatori ai oamenilor. Nu sunt cretini. Ei stiu cum poti manipula oamenii, pana unde poti merge. Un tiran imbecil, asa ceva nu exista. Tiranii sunt oameni care vor sa faca experiente, care inainteaza tot timpul, merg pana la capat, pana la momentul cand totul se duce de rapa. Istoria e pe trei sferturi istoria tiraniilor, a sclavajului omenesc. In loc sa invete din experienta altora, politicienii nostri izolati de lume repeta idei si momente asupra carora istoria si-a dat verdictul. Dupa dorinta de sange proaspat, dupa lupta cu batranii si cu bautorii de cafea, ar mai ramane in arsenalul politic expirat inca un vis al Raposatului, care s-a indeplinit abia dupa moartea lui: Omul nou. Pentru cunoscatorii realitatii romanesti, nu este un secret ca acesta a aparut abia dupa Revolutie. Si, mai mult, el ne conduce spre cele mai inalte culmi ale
capitalismului! Este la indemana oricui sa-l recunoasca: incult, agresiv, nesatul, mitocan, demagog, versatil. P.S. Muzica, probabil, nu se potriveste, insa prea ma bintuie piesa asta si La Roux 🙂
