Un pic de romantism, mister, drama si accente de thriller pe alocuri. Asa ar putea fi descris filmul regizorului Olivia Newman, adaptare a celebrului roman din 2018 „Acolo unde canta racii” de Delia Owens. Doua povesti de dragoste, un proces care apare cand nu te astepti si cadre din sala de judecata poate mult prea comune. Insa actiunea nu pare bine inchegata si asistam dintr-odata la o insirurire de fire narative care se mai si intrepatrund pe ici, pe colo, prin partile esentiale.
Poate e si vina regizorului mult prea dornic sa atinga toate punctele esentiale si firele narative din cartea de la care a plecat. Scenariul e mult prea dependent de actiunea din carte, de tot ce se intampla in carte, uneori enervant de aproape daca ai apucat sa citesti cartea.
Daca te gandesti doar la carte, firele narative impletite intr-un mod nu atat de interesant pe cat te-ai astepta, au o logica a lor, in film insa nu se atinge performante pe care o vei descoperi in volum in privinta scriiturii autentice. Filmul spune insa, cu toate firele narative incluse, povestea unei fetite, Kya, interpretata magistral de Edgar-Jones.
Abandonata de catre familia sa inca de la o varsta frageda, Kya este nevoita sa ia viata in piept si sa se descurce in mlastinile din Carolina de Nord, ajutata fiind si de simpaticii proprietari de magazin Jumpin’ si Mabel. Pentru toti locuitorii orasului Barkley Cove din apropierea mlastinii, Kya era Fata Mlastinii. Si cum nimeni nu stie prea multe despre viata ei se naste si legenda locala-este pe jumatate lup, ochii ii stralucesc in intuneric. In realitate, Kya e o fetita singura care isi gaseste alinarea si confortul in natura care o inconjoara.
Chase Andrews, baiatul „de aur” din Barkley Cove e gasit mort in mlastina tot orasul o acuza pe Kya l-a omorat si asa apare si nevoia unui proces. In trecut fata avusese o relatie romantica fix cu Chase.
Scenaristul Lucy Alibar se foloseste de timpul petrecut in inchisoare, dupa ce Kya e arestata si asteapta procesul, pe post de rama pentru intreaga poveste de viata a micutei si mai tarziu tinerei Kya. Cel care ii asculta povestea dramatica este avocatul sau, Tom Milton.
Asa aflam ceva mai tarziu in film despre Chase si despre povestea de dragoste cu un alt baiat, un pasionat de biologie, Tate Walker. Scenele cu cele doua aventuri ale fetei sunt completate de scenele din timpul procesului si de dezvaluirea unor informatii legate de dovezi ale crimei pe care se presupune ca a infaptuit-o.
De foarte multe ori, personajul principal, Kya, ajunge sa nareze fix ce vedem pe ecrane. De pilda, cand tatal abuziv arde tot ce i-a apartinut sotiei care il parasise, Kya ne spune si noua, spectatorilor, ca tatal sau arde lucrurile mamei sale. Ti se pare ca totul iti e dat mura in gura la un moment dat, si asta e enervant.
La un moment dat pare ca vocea Kyei nu se mai adreseaza avocatuluin si devine poetica, vorbeste despre natura si continua sa ne dubleze si explice tot ce vedem deja pe ecran. E clar ca regizorul si-a dorit sa incorporeze cat mai mult din ce scrie in carte si a transformat replicile si vocea Kyei intr-un intrument eficient de a spune o poveste parca prea frumoasa.
Totul e pe repede inainte ca sa poti cuprinde tot ce e in carte, asa pare intreaga actiune din „Acolo unde canta racii”. Si relatiile amoroase, romantice, cu Tate si Chase sunt pe repede inainte, au trei faze, cu ultima faza fiind despartirea, desigur.
Momentele in care Kya confrunta alteritatea sunt cele mai interesante din film, insa sunt prea putine ca sa aduca un plus intregului film.
Acrita Edgar-Jones nu e pusa in valoare pe toata perioada filmului si e pacat. In locul scenelor in care doar o auzim sau cand ii vedem pe baietii care incearca sa o curteze, cand avem scene din sala de judecata regizorul ar fi trebuit sa ii acorde mai multe secvente „constructive” acesteia.
E si o secventa cu adevarat emotionanta in film, cea in care Kya declara ca nu a urat niciodata oamenii din Barkley Cove, ei au urat-o pe ea. Dar mai avem si secventele de final cu intalnirea cu variantele mai tinere ale unei Kya deja batrane si aproape de moarte, cu mama sa, dar si secventa finala unde auzim doar vocea la fel de emotionante.
Cu toate astea, astfel de secvente nu sterg cu buretele ritmul ciudat al desfasurarii filmului, focusul pus gresit de multe ori pe alte personaje, rama in care se desfasoara intreaga actiune. Daca ar fi sa incheiem intr-o nota mai vesela am putea spune ca atunci cand vine vorba de raci care canta, cei la care face referire filmul par ca sunt dezacordati.
