Pornim în reflecția noastră de la următoarea întrebare: Credința are viitor? Și dacă are sau mai are, care este acesta? Ne referim la credință în sensul practicii religioase, a relației omului cu Dumnezeu.
Nu stă în puterea noastră omenească, nu stă în capacitatea de organizare a Bisericii și nu stă prioritar în profesionalismul clerului capacitatea de a transmite credința, de a pune credință în sufletele oamenilor. Viitorul Bisericii nu este asigurat prin capacitatea ei de a se organiza – aspect, desigur, important și necesar – ci din chemarea și puterea harului lui Dumnezeu.
Viitorul este o noțiune care face parte din categoria timpului. El, viitorul, fundamental nu poate fi decât al Aceluia căruia îi aparține, deopotrivă, trecutul și prezentul, al Creatorului veșnic, care a dat început timpului, fiindcă: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul”, scrie Cartea Genezei (1,1). Viitorul este al lui Dumnezeu, fiindcă, dincolo de posibilitatea noastră de a verifica acest fapt, El conduce istoria: „Eu sunt Alfa și Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine, Atotțiitorul” (Apoc 1,8).
Dumnezeu conduce istoria umanității, căreia i-a dat început și îi decide sfârșitul. O conduce prin vocațiile pe care le adresează oamenilor, suscitând în inimile acestora să conlucreze la planul Său de mântuire și oferindu-le lumina și harul Său în acest scop. O conduce tainic, prin ceea ce decide asupra lumii (universului, naturii, viețuitoarelor), fără ca noi să putem înțelege și interveni decisiv.
Societatea noastră, în urma evoluției științei și tehnicii, nu se arată disponibilă să accepte taina lui Dumnezeu. A accepta misterul este un fapt perceput de unii drept o limitare a evoluției științei, o umilire pentru rațiune și, poate, în raport cu „marea” evoluție a științei, o rușine.
Viitorul misterului este viitorul acelora care înțeleg și acceptă faptul că omul nu este identic cu Dumnezeu și el însuși nu este un dumnezeu, însă este chemat la îndumnezeire și la unire cu Dumnezeu.
Are viitor acea atitudine și acea persoană sau grup care își are bine definită identitatea umană, care își cunoaște limitele, își folosește cu înțelepciune și energie capacitățile, dar știe să lase spațiu tainei lucrării lui Dumnezeu, fiindcă: „Cele ce sunt cu neputință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu” (Lc 18,27).
Viitorul credinței este viitorul celor ce găsesc înțelepciunea și puterea de a spune: „Eu mă încred în Domnul” – chiar dacă mintea nu poate înțelege, ci doar inima intuiește că este posibil, că Dumnezeu nu e o iluzie, ci o Persoană vie – eu mă încredințez Lui, lui Dumnezeu. Au viitor acele gânduri, acele planuri, acele dorințe sau visuri omenești care au fost verificate în rugăciune – în dialog cu Dumnezeu, și care concordă cu gândul și cu voința Sa. „Fără Mine nu puteți face nimic” (In 15,5), spune Domnul. „Istoria vieții unui om este rezultatul istoriei vieții sale de rugăciune”, spunea cineva. Analizând acest gând, ar trebui să înțelegem că viața noastră se realizează în plinătate, ca oameni și creștini, doar prin dialog cu Dumnezeu.
Credința se naște, se hrănește și înflorește în Liturghie, în care misterul nu este „tolerat”, ci celebrat, chemat și primit așa cum este el. Liturghia are viitor și oferă viitor, fiindcă nu am început-o noi, ci vine din veșnicie.
Poezia transmite în esență aceleași idei pe care le transmite și proza, dar o face într-un mod frumos, folosind un limbaj concentrat și metaforic. Liturghia așază credința în forme frumoase, deoarece credința ajunge în inimă prin cărările frumosului. Frumosul este cadrul în care putem vorbi despre Dumnezeu, fiindcă El este frumusețe; ori, pentru a putea vorbi despre Dumnezeu, trebuie să folosim noțiunile și limbajul adaptat subiectului. Poezia Liturghiei vine din veșnicie, fiindcă vine de la Dumnezeu, ne precede. El a avut inițiativa de a vorbi omului, strângând cu acesta o alianță, căreia omul îi răspunde și prin Liturghie.
Există o „Liturgie cerească”, a ființelor pur spirituale, care își are începutul în deșteptarea lor la existență și în vederea lui Dumnezeu odată cu propria lor creație: „La început Dumnezeu a creat cerul și pământul” (Gen 1,1). Cetele îngerești cântă lui Dumnezeu doxologia cerească din momentul creației lor, au făcut-o în așteptarea „Liturghiei unice” împlinită de Domnul pe cruce, iar acum cântă lauda și amin-ul Liturghiei jertfei lui Hristos, care, odată împlinită, nu trece. Există o „Liturgie a creației”, născută ca răspuns spontan la darul creației, al existenței, la cuvintele lui Dumnezeu: „Să fie…” (Gen 1): univers, lumină, pământ, ape, plante și ființe vii.
Poezia Liturghiei care vine din veșnicie are aceste fundamente: își are originea în generozitatea lui Dumnezeu de a crea, în planul Său mântuitor de a conduce la plinătate ceea ce a creat și începe prin decizia Cuvântului de a se întrupa. Poezia Liturghiei se împlinește în timp pe cruce și rămâne eternă în memoria Tatălui care a primit-o. Este însemnată în semnele pătimirii trupului lui Hristos, pe care, înălțându-Se la cer, le-a luat cu Sine, este amintită și actualizată pentru noi în celebrarea preoțească și este învăluită în lauda cerească.
Liturghia eternă are viitor, fiindcă, după cum nu are un început în timp, nu va avea nici sfârșit. Prin frumusețea, fascinația și, mai ales, datorită prezenței Persoanei pe care o celebrează – Isus Hristos –, Liturghia ne cuprinde așa cum ne integrează un pelerinaj; așa cum o revoluție care caută dreptate, libertate, bunăstare și, în esență, viață, prinde în dinamica sa mulți oameni; așa cum o horă însuflețește bucuria în inimile multora, îi atrage și îi prinde în ea; în mod similar și cu mult mai mult, Liturghia are rolul de a ne prinde și a ne duce cu sine acolo unde duce ea: vine din veșnicie și conduce la Dumnezeu.
Iată care este viitorul Bisericii: este viitorul împlinirii planului mântuitor al lui Dumnezeu pentru noi, este viitorul celor ce mai află-n ei puterea „nebunească” de a crede, ajutați de har, este viitorul acceptării lucrării tainice a lui Dumnezeu în viața personală, este viitorul celor care se roagă și se lasă prinși precum de cursul unui fluviu lin în Liturghie, pentru a fi conduși acolo unde duce ea, la Dumnezeu.
Pr. C. B.