Simbolul credinţei, explicând învăţătura despre Biserica Catolcă, înşiră caracteristicile acesteia. Astfel, pe lângă una, sfântă şi catolică, mai avem şi titlul de apostolică. Catehismul Bisericii Catolice ne învaţă că Biserica este apostolică deoarece este întemeiată pe apostoli, iar acest lucru are un sens triplu: – a fost şi rămâne zidită pe „temelia apostolilor” (Ef 2,20), martori aleşi şi trimişi în misiune de către Hristos însuşi (Mt 28,16-20); – păstrează şi transmite, cu ajutorul Spiritului Sfânt care locuieşte în ea, învăţătura (Fap 2,42), tezaurul, cuvintele sănătoase auzite de la apostoli (2 Tim 1,13-14); – până la întoarcerea lui Hristos, ea continuă să fie învăţată de către apostoli prin urmaşii lor în misiunea pastorală: colegiul episcopilor, „asistaţi de preoţi, în unire cu succesorul lui Petru, păstorul suprem al Bisericii” (Ad Gentes)
Tezaurul credinţei este încredinţat Bisericii. Cel de-al doilea sens al apostolicităţii ne vorbeşte despre păstrarea şi transmiterea învăţăturii lui Hristos auzită de la apostoli. „Tezaurul credinţei” (depositum fidei), cuprins în Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură, a fost încredinţat de către apostoli întregii Biserici. „Aderând la el, întregul popor sfânt, unit cu păstorii săi, stăruie de-a pururi în învăţătura apostolilor şi în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni, astfel încât, în păstrarea, trăirea şi mărturisirea credinţei transmise, se creează o deosebită unitate între episcopi şi credincioşi” (Dei Verbum).
„Misiunea de a interpreta în mod autentic Cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis a fost încredinţată numai Magisteriului viu al Bisericii, a cărui autoritate se exercită în numele lui Isus Hristos” (Dei Verbum), adică episcopilor aflaţi în comuniune cu urmaşul lui Petru, Episcopul Romei.
Acest Magisteriu nu este, însă, deasupra Cuvântului lui Dumnezeu, ci îl slujeşte, învăţând numai ceea ce a fost transmis, deoarece, prin porunca dumnezeiască şi cu asistenţa Spiritului Sfânt, îl ascultă cu pietate, îl păstrează cu sfinţenie şi îl expune cu fidelitate şi ia din acest unic tezaur al credinţei tot ceea ce propune ca adevăr de credinţă revelat de Dumnezeu (Dei Verbum).
Credincioşii, amintindu-şi de cuvântul lui Hristos către apostolii Săi: „Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă” (Lc 10,16), primesc cu fidelitate învăţăturile şi îndrumările pe care păstorii lor le dau sub diferite forme.
Magisteriul Bisericii îşi angajează pe deplin autoritatea primită de la Hristos atunci când defineşte dogme, adică atunci când propune, sub o formă care îl obligă pe poporul creştin la o adeziune irevocabilă de credinţă, adevăruri conţinute în Revelaţia Divină sau adevăruri aflate într-o legătură necesară cu acestea.
Există o legătură organică între viaţa noastră şi dogme. Dogmele sunt făclii pe calea credinţei noastre, care o luminează şi îi dau siguranţă. Şi, reciproc, dacă viaţa ne este dreaptă, mintea şi inima ne vor fi deschise pentru a primi lumina dogmelor credinţei (In 8,31-32).
Legăturile reciproce şi coerenţa dintre dogme se află în ansamblul Revelaţiei Misterului lui Hristos. „Există o ordine sau ierarhie a adevărurilor învăţăturii catolice, în funcţie de legătura lor cu fundamentul credinţei creştine” (Unitatis Redintegratio).
Toţi credincioşii participă la înţelegerea şi transmiterea adevărului revelat. Ei au primit ungerea Spiritului Sfânt, care îi învaţă toate (1 In 2,20) şi îi călăuzeşte la tot adevărul (In 16,13). „Totalitatea credincioşilor (…) nu se poate înşela în credinţă şi manifestă această prerogativă prin simţul supranatural de credinţă al întregului popor, atunci când – de la episcopi şi până la ultimul credincios laic – îşi exprimă consensul universal în materie de credinţă si moravuri” (Lumen Gentium).
Prin acest simţ al credinţei insuflat şi susţinut de către Spiritul adevărului, poporul lui Dumnezeu, sub îndrumarea Magisteriului Sacru, (…) aderă neclintit la „credinţa transmisă sfinţilor odată pentru totdeauna”, o pătrunde mai adânc prin judecată dreaptă şi o aplică mai pe deplin în viaţă (Lumen Gentium).
Este, aşadar, evident că Sfânta Tradiţie, Sfânta Scriptură şi Magisteriul Bisericii, din hotărârea preaînţeleaptă a lui Dumnezeu, sunt atât de strâns legate şi asociate, încât nu pot exista separat, ci, toate împreună, fiecare în felul său, contribuie în mod eficace la mântuirea sufletelor, sub acţiunea aceluiaşi Spirit Sfânt (Dei Verbum).
Pr. Florin Bozântan
Articolul Biserica, depozitara credinţei apare prima dată în ziarulfaclia.ro.
