Legătura lui Mihai Eminescu cu Ardealul a fost aşa de îndelungată şi de intimă încât aproape jumătate din viaţa lui Eminescu și-a petrecut-o în atmosfera şi mediul ardelenesc, dezvăluie revista clujeană „Societatea de mâine” în paginile sale din numerele 1 și 2 din 1-15 ianuarie anul 1930. De copil Eminescu își copleşea prietenii prin bogăţia cunoştinţelor sale literare și era agreat de toți. Veşnic râdea şi recita pe de rost balade populare, având o memorie excelentă, scrie ziaristul R. Paul, în articolul „Eminescu și Ardealul”, la rubrica „Discuții Literare”, din care redăm mai multe fragmente mai jos. În revista „Societatea de mâine” care a apărut în perioada 1924-1940 la Cluj având ca deviza „Cultura, cultura va scăpa pe români și cultura numai națională poate fi” (Alexandru Papiu Ilarian) au publicat numeroase personalități precum: Ion Clopoțel, Ion Mușlea, Vasile Goldiș, Ioan Lupaș, Onisifor Ghibu, etc.
Copil sârguincios în biblioteca dascălului său
De la vârsta celei mai fragede copilării, din epoca primei formaţii a sufletului său, Eminescu timp de aproape șase ani a trăit în casa şi şcoala ardeleanului Aron Pumnul. Eminescu e adus la Cernăuţi în septembrie 1858, unde este înscris pentru clasa a IlI-a a cursului primar şi unde va rămâne cu câteva întreruperi până în 1866, data morţii adoratului său dascăl Aron Pumnu, când poetul va vărsa în oda-i funerară întâiele lacrimi de durere profundă care au făcut să germineze în sufletul său versuri care la vârsta lui nu puteau decât să anunţe geniul literar de mai târziu (articolul lui Morariu Leca, Eminescu elev, din ziarul „Glasul Bucovinei”, 1923, VI, No. 1210, 1212—1221). Teodor Ştefanelli ne prezintă date asupra binefăcătoarea influenţă pe care profesorul Pumnul o exercita, în diferite chipuri, asupra elevilor săi şi mai cu seamă asupra poetului, pe care 1-a avut timp îndelungat în sânul familiei sale, elev în liceul său şi supraveghetor în biblioteca sa. Numai aici, spune Ștefanelli „Eminescu a avut prilejul să se adape la izvoarele literaturii şi istoriei românilor căci această lectură era interzisă în bibliotecile Cernăuțiului. Aceasta a fost cea dintâi bibliotecă pe care Eminescu o cerceta foarte sârguincios”. Aici a găsit Letopiseţele lui Kogălniceanu, pe care le ducea cu el acasă „Mai cu seamă în zilele de dumineci şi sărbători îl aflam pe Eminescu regulat în bibliotecă, răsfoind, cetind şi luând acasă tot cele mai vechi cărţi. La plimbări, tot cu cărţi era”.
Recita pe de rost balade populare şi era agreat de toţi
Informaţii referitoare la viaţa lui Eminescu, în acest timp, ne-a mai lăsat I. Scurtu, Vasile şi Ion Bumbac, ardeleni şi ei de origine, instructori în casa profesorului Pumnul: „Naiv, veşnic râzând şi recitând pe de rost balade populare. Avea o memorie excelentă şi era de toţi agreat”. A cunoscut la Cernăuţi şi pe prof. Miron Pompiliu, originar din Crişana stilist şi bun literat, de care îl va lega toată viaţa puternice şi intime legături de prietenie. De Ardeal va fi auzit Eminescu vorbindu-se întâia oară în casa şi şcoala lui Pumnul, unde s-au perindat şi alţi ardeleni. Aici i se va fi vorbit de istoria plină de suferinţi a acestei provincii, de luptele naţionale duse de marea generaţie a renaşterii politice şi culturale, aci va fi auzit de centrele Ardealului: Blajul, Oradea, Braşovul, şi Sibiul, unde pulsa conştiinţa românească, aici în fine a început să încolţească marea dragoste a lui Eminescu pentru Ardeal.
După unii, până la 1866, când Eminescu „rămas orfan de bunul său părinte sufletesc” părăseşte Cernăuţiul, ar mai fi făcut un an de şcoală la Braşov, adus fiind de tatăl său, care reuşi să-1 şteargă din trupa teatrală a lui Fani Tardini, cu care fugise din Cernăuţi. Aceasta s-ar fi petrecut în anul 1864. În același an pleacă spre a-și continua studiile. Se vede că era bine familiarizat cu Ardealul şi-i va fi inspirat mult respect buna reputaţie a şcolilor de aici. Asupra şederii sale la Blaj, nonagenarul fabulist Ştefan Cacoveanu, care a fost iarăşi în bune relaţii prieteneşti cu Eminescu, oferă câteva amănunte – apărute de altfel şi într-un interviu al Adevărului din 6 noiembrie 1928: „Sosise aici în aprilie 1867. A rămas până în noiembrie când a părăsit Blajul. În acest răstimp, Eminescu a ocolit şcoala şi pe profesori. În schimb să împrietenise cu câţiva dintre colegii lui cu care îi plăcea să întreţină discuţii. Cunoscuse aici pe un anume Ilea, căruia îi dedicase o poezie şi despre care până acum nu s-a ştiut cine e. Acesta 1-a ajutat pe Eminescu în zilele grele ale copilăriei la Blaj, când îi trebuia adăpost şi hrană. Mai cunoştea pe un anume Verzea, care ştiind multe poveşti, îi plăcea grozav de mult să-1 asculte, mai ales pentru patosul cu care le reda. În zilele calde îi mai plăcea să stea pe malurile Târnavei să se scalde şi să discute cu prietenii pe care îi copleşea prin bogăţia cunoştinţelor sale literare”.
Nu era străin de teatrul francez
E de reţinut informaţia lui Cacoveanu, că Eminescu cunoştea la vârsta asta „foarte bine” teatrul clasic francez. Se mai întăreşte această afirmație, că poetul nu era străin de literatura franceză, şi dintr-o declaraţie pe care singur a făcut-o într-un articol „Repertoriul nostru teatral” (publicat în broşura scoasă de L. Caragiale „Diverse” p. 94) în care se ocupă de problema înfiinţării unui teatru românesc în Ardeal şi în care se întrevăd tendinţele pe care le credea bune să le imprime vieţii ardeleneşti: „Pe popor în luptele sale, în simţirea sa, în acţiunea sa, în sufletul său cel profund ştie a-1 pune pe scenă Victor Hugo şi numai el”. (Articol mai întâi publicat în „Familia” Nr. 3, 1870, Pesta).
La 16 ani, la congresul Astrei, cunoaște fruntașii ardeleni
Probabil Eminescu a învăţat franţuzeşte pe când locuia la Cernăuţi, în casa profesorului de limba franceză Victor Blanchiu. Dacă la Blaj Eminescu n-a arătat mult zel pentru studiile şcolăreşti, nu era străin de tot ce era în Ardeal ca manifestare românească mai de seamă. Inteligenţa şi personalitatea sa maturizată devreme reclama preocupări ce depăşeau desigur interesul obişnuit a vârstei de 16 ani. Eminescu ia parte la congresul Astrei de la Alba-Iulia, care a avut loc pe când poetul se afla la Blaj, deci în anul 1866. Aci cunoaşte pe fruntaşii ardeleni Timotei Cipariu din a căror scrieri va fi citit pe când era în Cernăuţi, pe Axente Sever, pe Iosif Hodoş, pe Elisa Circa, o artistă ardeleancă cu faimă pe atunci şi alţii. La întoarcere de la congres vine singur pe jos până la Mureş, unde a fost găsit la joacă cu copiii. Eminescu a manifestat de când era copil cea mai vie şi sinceră simpatie pentru ţăran. La 8 ani după cum se atestă, el cunoştea din gura ciobanilor, în compania cărora îi plăcea să-şi petreacă timpul liber al vacanţelor, o mulţime de balade şi alte poezii populare pe care le recita cu multă plăcere. Aici poate zace secretul minunatei şi vrăjitei sale limbi poetice. De aceea el a căutat ocazii cât mai dese de a veni în contact cu sufletul poporului. Marii prieteni ai lui Eminescu au fost numai aceia care purtau cu sine comoara acestui suflet. Aceştia au fost aproape numai ardeleni. „De la Blaj unde căzuse din greceşte Eminescu vine la Sibiu unde e găzduit trei zile de N. Densuşianu şi I. Al. Lapedatu, care l-au întreţinut şi l-au primenit. I-au făcut cunoştinţă cu preotul Bratu din Răşinari, care l-a trecut peste graniţă. La 1867-1868 ajunge la Giurgiu unde dă peste trupa lui Pascali cu care vine în Ardeal, fiind printre cei dintâi propagandişti ai teatrului românesc aici. Cu această ocazie, stă în Ardeal patru luni. O lună a stat cu trupa la Braşov. La Sibiu a stat 14 zile. La reprezentaţii au venit ţăranii din Sălişte, Răşinari şi Boița. La Lugoj a stat 10 zile, unde Eminescu a jucat pe scenă. La Timişoara a stat 5 zile. Apoi trupa se opreşte la Arad, unde Eminescu face cunoştinţă cu Vulcan, căruia îi dă două poezii pentru „Familia”. Aci Eminescu cunoaşte şi pe moţi care veniseră ca spectatori. Peste un an Eminescu e la Viena, unde începe să scrie la „Federaţia” căutând să ia parte ardelenilor fapt pentru care era să fie dat în judecată (după Bogdan-Duică, conferința „Trecerile lui Eminescu prin Ardeal”, 18 noiembrie 1924).
Cutreierând și însemnând cântece din popor
Până la venirea la Viena, Eminescu a mai stat în Bucureşti mai bine de o jumătate de an. Aici a locuit în aceeași cameră cu Ştefan Cacoveanu, care i-a fost bun prieten, ca unul care avea aceleaşi preocupări, vaste cunoştinţe literare, îndrăgostit şi el de sufletul şi literatura poporului şi dotat cu talent remarcabil de scriitor. Când a venit la Viena, spre finele anului 1869, Eminescu împlinea 20 de ani. Era aproape jumătate din viaţa lui pe care și-o petrecuse în cea mai mare parte în mediul şi sub influenţa vieţii ardeleneşti. Până la 20 de ani şi mai bine Eminescu este mai mult ardelean. Şcoala, profesorii şi prietenii i-au fost ardeleni şi-i vor rămâne toată viaţa. În aceşti ani de vigoare şi puternică receptivitate a tinereţii Eminescu a cunoscut de aproape viaţa ţărănească a Ardealului în tot ce avea mai frumos „acest popor bun, blând şi omenos”. Căci Eminescu a cutreierat ţinuturi întregi din Transilvania şi celelalte ţinuturi româneşti de dincoace de Carpaţi. Fructul acestor peregrinări ale sale a fost colecţia de poezii populare pe care Ilarie Chendi le-a publicat după moartea poetului. Iată ce spune I. Chendi în prefaţa acestei colecţii: „Versurile populare le aduna din toate regiunile locuite de români. Din Bucovina, din Transilvania lui cea mult iubită, pe care a cutreierat-o întreagă, din Banat şi Maramurăş pe unde umblase asemenea, el şi-a însemnat cântece din popor mijlocit şi nemijlocit” (M. Eminescu, Literatura populară, 1902, p. VIII). Morariu Leca într-un articol „Folcloristul Eminescu” (Junimea Literară XII, p. 53) conchide: „O bună parte din cântecele (poporane) ale lui Eminescu sunt de provenienţă ardeleană şi bănăţeană.” Eminescu a fost foarte strâns legat sufleteşte de Ardeal. În Bucovina la şcoala lui Aron Pumnu, apoi în lungile şi desele sale peregrinări în Ardeal, în Banat, unde a ţinut strânse legături cu bănăţenii, în Maramureş, unde a ţinut conferinţe populare. Iată titlul acestor conferinţe: „Despre geniul naţional”, „Poezia popular”, „În favoarea teatrului”, „Studii asupra provinciei”. Eminescu a cunoscut şi Crişana, de unde îl avea pe unul din cei mai buni prieteni ai săi, Miron Pompiliu. Într-un loc spune Eminescu: „Simpaticii crişeni”. Când era poetul bolnav la Iaşi, Pompiliu îi era, tot sprijinul, îl ajuta şi-1 îngrijia ca un părinte, stându-i de veghe în nopţile de suferinţă. Împreună cu profesorul Burlă 1-a ajutat băneşte ca să stea o lună sau două la Băile de la Repedea de lângă Iaşi. M. Pompiliu era un excelent cunoscător de literatură şi nu arareori Eminescu îl consulta şi-i cerea părerea asupra lucrărilor sale, ceea ce era un semn de mare intimitate pe care poetul foarte rar îl acorda. Ca şi ceilalţi mari prieteni ai lui Eminescu, M. Pompiliu era un devotat iubitor al sufletului poporului. Limba şi literatura populară a fost atât pentru unul cât şi pentru celălalt cea mai vie pasiune a vieţii lor.
„Geniul Pustiu” la Cluj
Amândoi au făcut parte activă din Societatea „Orientul” care-şi propusese culegerea de material folcloric din toate regiunile locuite de români. Posed manuscrisul, nepublicat încă a colecţiei de poezii populare din Crişana a lui M. Pompiliu. Prin prietenia cu Pompiliu Eminescu a menţinut mult timp contactul cu sufletul ardelenesc. Prieteniile lui Eminescu cele mai intime şi de mai lungă durată au fost întreţinute cu ardelenii: Slavici, M. Pompiliu, Bodnărescu, Ştefan Cacoveanu şi desigur de Creangă. Poate e o întâmplare, dar şi însăşi iubirea cea mai mare a vieţii sale, a fost pentru ardeleanca Veronica Micle, muza care a făcut să vibreze atât de minunat lira poetului. Primele sale poezii Eminescu le scrie în Ardeal. Pentru întâia dată trimite două spre publicare la revista Familia din Oradea, editată de Vulcan, întâia a fost „De-aş avea” (Familia 25 faur 1866) şi a doua „Din străinătate” (Familia 17 iulie 1866). Vulcan a fost acela care a făcut ca poetul să-şi schimbe numele din Eminovici în Eminescu. Tot el i-a recunoscut talentul şi 1-a încurajat să scrie. Sosit la Viena, când avea vârsta de 20 de ani, Eminescu continuă a trăi în mediu ardelenesc, mai cu seamă ca membru al Societăţii Junimea unde cunoaşte şi leagă strânsă prietenie cu Slavici. La această etate scrie şi întâiul său roman „Geniu Pustiu” a cărui acţiune se petrece la Cluj, în împrejurările politice de la 1848.
„Ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului”
Toate acestea arată cât de familiarizat era Eminescu cu Ardealul şi cât de bine îl cunoştea. Eminescu socotea Ardealul ca centrul românismului. Iată cum se exprimă într-un loc: „Moldova şi Ţara Românească nu sânt decât promontorii ale Ardealului (vezi întroducerea lui Chendi la Colecţia poeziilor populare ale lui Eminescu). Cât interes avea, şi cât de bine cunoştea Eminescu viaţa românilor din Transilvania, nu numai în ce avea ea mai frumos – dar în toată nefericita sa situaţie şi în toate aspiraţiile sale politice. Seria publicată în „Curierul de Iaşi” Nr. 125, 126, 127, 129 130 din 1876 formează un studiu admirabil asupra situaţiei politice a românilor din Austro-Ungaria. E surprinzător ce cunoştinţe amănunţite avea Eminescu despre legislaţia austriacă şi ungurească şi modul perfid şi neomenos cu care românii erau trataţi de administraţia lor. Ca exemple, câteva crâmpeie dintr-un articol, care de la început până la sfârşit este o frumusețe de stil, de spirit şi de argumentare. „Aşadar biserica şi şcoala, atâta cer românii din Austro-Ungaria pe seama lor şi prin aceasta şi-au cerut păstrarea naţionalităţii şi nimic mai mult… Ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea dar aceasta o vrea pe deplin”. „Constatăm mai înainte de toate că românii nu sunt nicăieri colonişti, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindeni unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie nepomenit de veche, mai veche decât toţi conlocuitorii lor. Căci dacă astăzi mai este câte un neamţ singular, care caută să ne aducă de peste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un asemenea om, ci ce voiește el. Nici mai este astăzi chestiunea originei noastre… Daci sau Romani. Romani sau Daci e indiferent, suntem Români şi punctum. Nimeni n-are să ne înveţe ce-am fost sau ce am trebui să fim; voim să fim ceea ce suntem: Români”.
Tia SÎRCA
