Contopind momentul împlinirii vârstei de 70 de ani cu cel al aniversării onomastice, cotidianul ”Făclia” îi urează MULȚI ANI FERICIȚI reputatului academician prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române
Personalitate de prestigiu internațional, tutelată astral de Capricorn, academicianul prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, se bucură, cu prilejul fiecărui început de AN NOU, și de aniversarea zilei sale de naștere. Așadar, debutul lui 2025 a marcat, simbolic, împlinirea vârstei de 70 de ani a distinsului istoric și academician clujean. Cercetările sale științifice s-au bazat, prioritar, timp de decenii, pe documente conservate în arhivele naționale ori pe informațiile acumulate în stagii de documentare efectuate în Franţa, Italia, Austria, Ungaria și Germania. A publicat, în volume referențiale, studiile sale istorice riguros elaborate: Instituții medievale românești: Adunările cneziale și nobiliare (boierești) din Transilvania în secolele XIV–XVI, 1991; Românii și maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, ediția I-a (1996), ediția a II-a, revizuită și adăugită, tradusă în limba engleză, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2003; Geneza medievală a națiunilor moderne (secolele XIII–XVI), 1998; Națiunea română medievală: Solidarități etnice românești în secolele XIII–XVI, 1998; Românii și România: O scurtă istorie, 1998; Istoria, adevărul și miturile. Note de lectură. Ed. Enciclopedică, București, 2002, (ediția a II-a în 2014); Contribuții la istoria culturii românești (cronicile brașovene din secolele XVII-XVIII), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003; Patrimoniul natural și cultural al României. Munții Apuseni, (ediție. Ioan Aurel Pop, Marius Porumb), Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2004, Istoria românilor, 2010; Biserică, societate și cultură în Transilvania secolului al XVI-lea. Între acceptare și excludere, 2012.
***
Profesor universitar doctor la Universitatea ”Babeș-Bolyai”, rector al acestei Alma Mater clujene între anii 2012 și 2020; membru titular al Academiei Române din anul 2010, ales președinte al Forumului de știință și de cultură al țării în 2018, reales, pentru al doilea mandat în 2022. Membru în importante organisme științifice: Comisia de istorie a relațiilor internaționale din cadrul Comitetului Internațional de Științe Istorice, Milano, Italia, din 1990; Institutul de Sociologie Internațională din Gorizia, Italia (2005); Comitetul științific al Institutului pentru cercetări de istorie socială și religioasă din Vicenza, Italia; Academia Europeană de Științe și Artă din Salzburg, Auistria, din 2013.
***
Distins cu Ordinul național „Steaua României” în grad de Cavaler; Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler; Medalia ”Crucea Transilvană” conferită de Mitropolia Clujului, Maramureșului și Sălajului; Premiul ”George Barițiu” al Academiei Române.
”Românii nu sunt un popor al nimănui, care vin de nicăieri și merg niciunde, cum au mai spus și scris anumiți istorici improvizați. Poporul român și-a făurit instituții și state deasupra acestor instituții, a apărat specificul civilizației europene. S-a afirmat de timpuriu si a fost recunoscut ca popor romanic, membru al latinității europene, dar ca singurul popor romanic situat în Orientul Bizantin, cu biserica organizată după model bizantino-slav și cu limba slavonă ca instrument de comunicare al cultului, al cancelariilor și al culturii scrise a elitei. O mare parte din aceste caracteristici medievale au fost transmise lumii moderne și nu numai atât: lumea modernă românească s-a clădit pe pilonii civilizației medievale. Etnia românească, limba română, tradițiile și obiceiurile, credința și felul de rugăciune, o parte din „dregatoriile“ noi, organizarea teritorială, judecățile si prejudecățile privitoare la popoarele din jur și multe altele s-au perpetuat și după Evul Mediu. Din rândurile acestei cărți, ca în cazul unei case ale cărei fundații nu se văd, dar există și se pot cunoaște, se desprinde temeinicia civilizației medievale românești, devenită temelie a câtorva dintre coordonatele modernității noastre”. Ioan-Aurel Pop
***
O monedă din vremea împăratului Augustus prezintă pe avers o ființă fabuloasă din Zodiacul European: capra de mare cu coadă de pește, vietate care a devenit simbolul zodiei CAPRICORN. Potrivit Zodiacului, Capricorn din 1 ianuarie are calități speciale: e autoritar, îi place să organizeze, să structureze. 
Nativii din 1 ianuarie sunt studioși, prețuiesc educația și nu renunță la convingerile lor. Deși se consideră practici și pragmatici, au și vise romantice. Puncte forte: responsabili, organizați, competenți.
S-au născut pe 1 ianuarie: umanistul italian Lorenzo de Medici (1449-1492) – om de stat italian, conducător al Republicii Florentine în perioada Renașterii italiene;); antropologul scoțian James George Frazer (1854 -1941); filosoful, istoricul și sociologul francez Pierre de Coubertin, inițiator al organizării moderne a Jocurilor Olimpice (1863-1937); romancierul american Jerome David Salinger (1919-2010); marele coregraf francez Maurice Béjart (1927 -2007). Se spune că venirea pe lume la 1 ianuarie a marcat existența acestor mari personalități ale lumii.
***
Cităm fragmente redactate de academicianul Iona Aurel Pop și prezentate în recente micro-emisiuni informative televizate:
”Începutul anului la 1 ianuarie este o convenție și a fost impus în timpul lui Iulius Caesar, în primul secol înainte de Hristos. Romanii sărbătoreau, de regulă, anul nou la 1 martie, tradiție precreștină, preluată de mai multe neamuri, de unde poate să fi venit și „pornirea plugurilor” la noi și Plugușorul. Prima lună a anului avea numele de la zeul Marte, a doua de la Apro (poate de la numele etrusc al Afroditei), a treia de la Maia, zeița fertilității și mama Terrei, a patra de la Iunona, soția lui Iupiter, a cincea de la Iulius (Caesar), a șasea de la Octavian Augustus, a șaptea, a opta, a noua și a zecea, fiind chemate după numeralele respective (septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie). Anul avea atunci zece luni. Ianuarie și februarie s-au adăugat în urma reformei iuliene, dar numărărtoarea veche a rămas. Anul nou la venețieni, până la 1797, la desființarea Serenissimei de către Napoleon, s-a ținut la 1 martie, iar la florentini, tot până în secolul al XVIII-lea (1749), la 25 martie, de Buna Vestire. În unele locuri și perioade, anul nou începea de Paști. Țările de tradiție bizantină, sărbătoreau începutul de an la 1 septembrie, când se socotea că începe, de fapt, și anul bisericesc. Nici începutul anilor (erelor) nu era constant: la romani se considera la fondarea Cetății în 753 î. Hr. Un călugăr smerit dobrogean a schimbat toată numărătoarea, pe la anii 1200 de la fondarea Romei, dar aceasta e altă poveste. Oamenii de pretutindeni și de oricând au considerat primenirea vremii prilej de bucurie și au petrecut împreună”.
***
”Ziua Școlii Ardelene ne obligă în fiecare an să medităm asupra celei mai importante mișcări sau grupări iluministe din cultura română. După unirea românilor transilvani cu Biserica Romei (cca 1700), cu scopul conservării tradiției sale răsăritene (amenințate grav de absorbție în calvinism) și al obținerii egalității națiunii române cu celelalte națiuni (și confesiuni) din țară, a pornit o luptă pentru emancipare prin cultură și biserică, începută de episcopul Inochentie Micu și continuată de prima generație de tineri români întorși acasă de la marile școli ale Romei și Vienei. Acești erudiți erau Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ioan Budai Deleanu și alții. Ei au scris lucrări de istorie, filologie, teologie, drept, știință popularizată, ca să trezească națiunea la viață activă, să „surpe superstițiile norodului”. Lucrările lor (Scurtă cunoștință a istoriei românilor, Istoria, lucrurile și întâmplările românilor, Hronica românilor și a mai multor neamuri, Lexiconul de la Buda, Istoria pentru începutul românilor în Dacia, Istoria bisericii românilor, Țiganiada) arătau că românii sunt urmașii celui mai mare și mai nobil popor al lumii – romanii – și că acest fapt impunea demnitate și luptă pentru locul meritat între popoarele europene. Un inspirator al lor a fost Dimitrie Cantemir. Pentru efortul lor, unul dintre ei a fost considerat de cenzorii de la Buda demn de spânzurătoare, iar lucrarea sa bună de dat pe foc.Învățații Școlii Ardelene au știut – ca toți iluminiștii – că prin cultură se poate ajunge la libertate și au făcut prima încercare de sincronizare a culturii românești cu cea europeană”.
***
Basarab I continuă seria voievozilor de la sud de Carpați, dar este primul care se intitulează „mare voievod”, semn că se schimbase ceva în organizarea puterii. El și-a construit țara pe un teritoriu numit prin tradiție Cumania (Albă), locuit de români, asupra căruia se exercita încă din secolul al XIII-lea autoritatea formală a regilor Ungariei.În ciuda rezonanței orientale a numelui, ele este prezentat mereu ca valah și ca voievod al valahilor. Presupusa origine cumană a lui Basarab nu a putut fi demonstrată, fiindcă numele cuiva nu arată numaidecât originea. Cumanii mai trăiau compacți în secolul al XIV-lea în Ungaria centrală și nu pe teritoriul Țării Românești. Dar, dincolo de toate acestea, Basarab s-a identificat cu interesele românilor și a îndeplinit trei mari scopuri politice: A unit în jurul său toate formațiunile politice dintre Carpați și Dunăre, lichidând mai multe centre de putere, între care nucleul oltean al urmașilor voievodului Litovoi. A rupt legăturile cu regele Ungariei, nemaiacceptând vasalitatea față de acesta. A înfrânt sever oastea ungară invadatoare în 1330, prin lupta de la Posada, unde a căzut „floarea nobilimii ungare”, regele Carol Robert însuși scăpând prin deghizare cu fuga. A afirmat statutul de țară de-sine-stătătoare al Țării Românești în plan internațional și rolul său important în SE Europei.Pentru toate acestea, el este numit Întemeietorul și deschide seria Basarabilor, dinastia domnitoare a Țării Românești. Pe peretele bisericii domnești din Curtea de Argeș scrie: „În anul 6860 (1352) la Câmpulung a murit marele Basarab voievod”.
***
Peste 400.000 de români poartă numele Ion, iar peste 500.000 pe cel de Ioan. Originea numelui este ebraică și s-a format prin compunerea termenilor Jahve” în forma sa scurtă „Jo” şi „hanan” (a avea milă) – ”Jahve a avut milă”. În calendarul ortodox, Sfântul Ion este sărbătorit a doua zi după Bobotează, pe 7 ianuarie. Tot pe 7 ianuarie este sărbătorit Crăciunul pe rit vechi, după calendarul iulian, decalat cu 13 zile față de calendarul gregorian.
Redacția cotidianului ”Făclia”