Prestigiosul Academician MARIUS PORUMB, timp de 30 de ani (1994-2024) director al Institutului de Arheologie şi Istoria Artei din Cluj-Napoca – așezământ emblematic al Academiei Române, din inima Transilvaniei; membru corespondent (1993) iar din 2009 membru titular al Academiei Române; președinte al Asociaţiei „Ars Transsilvaniae” care derulează, la Cetatea Câlnic din județul Alba, un pilduitor program de valorificare istorică și culturală a patrimoniului; istoric de artă de primă referință națională, eminent cercetător științific, cu volume de autor (23) publicate din dorința de a împărtăși românilor informații unice descoperite în documente din arhive sau în minuțioase investigații din teren; decorat cu Ordinul Naţional Steaua României în rang de Cavaler (2002); decorat cu Ordinul Naţional Steaua României cu rang de Ofiţer (2016); Cavaler al Ordinului Literelor şi Artelor al Republicii Franceze (2002) a susținut, miercuri, în Aula Academiei Române un strălucit discurs de recepție intitulat ”ARTĂ ȘI ISTORIE. PATRIMONIUL CULTURAL ARTISTIC ȘI ISTORIA ROMÂNILOR”. Președintele Academiei Române, Academicianul IOAN AUREL POP a rostit un impresionant răspuns la discurs, evidențiind, totodată, că un astfel de eveniment este o SĂRBĂTOARE pentru Înaltul For de Cultură și Știință al Țării. Președintele Academiei Române nu a uitat să le spună celor prezenți că miercuri, 9 octombrie, este și aniversarea zilei de naștere a reputatului istoric de artă. Cu prilejul manifestării din Aula Academiei Române, președintele secției de Arte, Arhitectură și Audiovizual, academician Cornelia Sabina Ispas, a adus un emoționant elogiu colegului său Marius Porumb. Publicul numeros, format din distinse personalități ale Academiei Române. reputați profesori universitari și oameni de cultură din București, a răsplătit cu îndelungi aplauze discursurile prestigioșilor istorici. La ceas de două ori sărbătoresc, academicianul Marius Porumb a oferit câte o cupă de șampanie și degustări ardelenești tuturor participanților la eveniment.
Reproducem, pentru cititorii ziarului nostru, un fragment din amplul discurs al academicianului Marius Porumb și integral discursul președintelui Academiei Române.
ACADEMICIANUL MARIUS PORUMB:
Biserica din Densuș (Hunedoara)
Biserica din Densuș (Hunedoara)
”Transilvania medievală, este țara românească din interiorul arcului carapatic în care românii majoritari au conviețuit și cu alte neamuri, respectiv ungurii, sașii și secuii. Transilvania conservă un patrimoniu artistic și cultural românesc de inestimabilă valoare, un adevărat tezaur pentru istoria noastră națională care atestă o străveche prezență în acest spațiu. Din Maramureș și Bihor, până în Țara Bârsei ori Secuime, din Câmpia Transilvană și Valea Someșului în Hunedoara ori Mărginimea Sibiului, din Țara Făgărașului în Munții Apuseni, ori în părțile bănățene, întâlnim la tot pasul, monumente iastorice și de artă românească, unele de o mare vechime. Cunoașterea aprofundată a începuturilor și a evoluției în timp a acestor monumente, în marea lor majoritate lăcașuri de cult, precum și a istoriei locale, este întregită nu o dată, de inscripțiile săpate în piatră, dăltuite în lemn ori metale prețioase, pictate sau incizate în tencuiala zidurilor, fiecare constituind importante izvoare documentare. Monumentele de arhitectură religioasă ale românilor transilvăneni se detașează față de lăcașurile de cult ale altor etnii transilvane, prin apartenența la biserica ortodoxă, respectiv la tradițiile religioase și cultural-artistice bizantine și postbizantine, în care rolul picturii, murale sau de icoane, este de o specială insemnătate. Pictura murală și icoanele, pe lângă valoarea artistică incontestabilă, ce atesă un anume nivel cultural, reprezintă în sine prețioase surse documentare pentru istoria locală sau națională, pentru istoria culturală sau pentru istoria artei românești. În nenumărate cazuri, pictura murală sau icoanele sunt datate prin inscripții ce menționează donatori sau diverse evenimente din epocă, alteori inscripțiile atestă, în localități în care în prezent nu se mai conservă vechi biserici românești, existența cu multe secole în urmă a unor lăcașuri de cult aparținând românilor, neamul cel mai vechi și mai numeros din Transilvania. Între performanțele românești ale Transilvaniei, subliniem că cele mai vechi biserici ortodoxe din întregul spațiu locuit de români se conservă în Transilvania, în ținutul Hunedoarei, în Hațeg și pe Valea Mureșului: bisericile de piatră de la Strei, Densuș, Strei Sângeorgiu, Sântămărie Orlea, Gurasada, Hunedoara, Leșnic, Ostrov, Peșteana, Sânpetru, Hălmagiu, Crișcior și Ribița. În acest context subliniem de asemenea că cele mai vechi ansambluri de pictură murală ortodoxă din Țările Române se află în Transilvania, așa cum primul pictor român cunoscut, Teofil Zografu, este atestat de inscripția frescei din 1313-1314 de la biserica din Strei Sângeorgiu.
Biserica din Strei (Hunedoara)
La Mânăstirea Râmeț, pictura murală din interiorul bisericii a fost înfăptuită de pictorul Mihu de la Crișul Alb, care în pisania din 1376 pomenește numele Arhiepiscopului Ghelasie și al regelui Ludovic cel Mare. Este una din cele mai vechi mențiuni a unui ierarh ortodox al românilor transilvăneni. Adevărate cronici murale sunt inscripțiile pictate pe pèreții bisericilor hunedorene de la Crișcior (pictată în 1411) și Ribița (din 1417), descifrate și comentate prima oară într-un amplu studiu de profesorul univesitar clujean Silviu Dragomir. Tablourile votive din bisericile ortodoxe hunedorene de la Crișcior și Ribița, înfățișând pe ctitori, reprezintă importante documente ale unei secvențe de viață românească din lumea cnejilor și a voievozilor transilvani. Relevăm, de asemenea, apariția în ambianța culturală românească din Transilvania a picturii murale exterioare, pe fațadele unor biserici ortodoxe (Strei, Ostrov, Peșteana, Crișcior) , încă la începutul celui de al XV-lea veac, premergând cu un secol înfloritoarea evoluție a frescei moldave de pe fațadele bisericilor bucovinene din epoca rareșiană. Școala de pictură din Moldova ștefaniană, continuată cu strălucire în epoca rareșiană, a avut înrâurire în mediul artistic transilvan, nu numai în ambianța religioasă a românilor ortodocși, dar și în lumea catolică a conlocuitorilor unguri și sași. Pe domeniul Cetății de Baltă, stăpânit de domnii moldoveni, câteva biserici săsești din imediata proximitate, au fost împodobite cu pictură interioară și exterioară. La Dârlos (jud. Sibiu) este o certitudine că ansamblul mural interior și exterior al bisericii evanghelice săsești aparține unui pictor peregrin venit din lumea ortodoxă a Moldovei, certitudine exprimată stilistic și cromatic, prin inscripții și icongrafie. Frescele exterioare de la bisericile evanghelice din Șmig și Motiș, conservate fragmentar sunt și ele sugestive exemple ale legăturilor interconfesionale. La bisericile evanghelice din Tătârlaua sau Curciu fațadele păstrează doar pete de culoare care ne sugerează că și aceste edificii au beneficiat de un decor mural exterior. În același context al relațiilor moldo-transilvane am semnala prezența heraldică a bourului moldovean la biserica evanghelică fortificată din Boian (jud. Sibiu), marcând poarta carosabilă, dar și portalul gotic de pe latura nordică a lăcașului de cult. Istoriografia noastră a menționat adesea legăturile artistice și culturale ce veneau spre lumea românească dinspre ambianța culturală săsească sau maghiară, dar mai puțin au fost relevate influențele românești existente asupra acestor sfere culturale.
Biserica din Strei Sângeorgiu (Hunedoara)
Evoluția picturii murale și de icoane din Transilvania este de-a lungul secolelor într-o continuă legătură cu fenomenul artistic din Țările Române extracarpatice. Miile de icoane pe lemn, pictura murală a bisericilor de lemn sau de zid din Transilvania, confirmă nu numai prin inscripții, dar și prin evoluția stilistică, procesul de progresivă unificare culturală și artistică, definitoriu pentru devenirea noastră istorică. Din secolele al XV-lea și al XVI-lea se conservă numeroase icoane în Transilvania, unele de excepțională valoare ce demonstrează stilistic și documentar legături cu centrele artistice ale Moldovei și ale Țării Românești. Din secolul al XVI-lea menționăm minunatele icoane de la Urisiu de Jos, realizate de un pictor din Moldova, rămas anonim, icoane datând din anul 1539, după cum menționează inscripția de donație a nobilului Pan Luca pentru biserica satului mureșan. Două triptice, valoroase opere datorate unor pictori moldavi, unul datând din anul 1555 se află la biserica de lemn din Agârbiciu, jud. Cluj, iar cel de-al doilea din 1563 de la biserica de lemn din Bica, jud. Cluj, este în prezent în patrimoniul Muzeului Națiomnal de Artă al României. Aceleiași ambianțe artistice din prima jumătate a secolului al XVI-lea, din Moldova bisericilor cu pictură murală exterioară, provine un grup de icoane conservate în localități din zona Clujului, din satele Dezmir, Nadăș și Păniceni, splendide icoane moldovenești conservate în Muzeul Mitropoliei Clujului.
Am remarcat faptul că din aceeași epocă în părțile nord-estice și centrale au fost răspândite în satele românești un mare număr de manuscrise liturgice cu miniaturi create în scriptoriile din Moldova. Având în vedere rezultatele unor atente cercetări ale patrimoniului artistic, se pot emite importante ipoteze, dar și concluzii istorice privind relațiile culturale și religioase între cele două provincii românești. În veacurile următoare textele scrise pe icoane sau înserate în ansambluri murale se inmulțesc semnificativ. Pe baza acestor inscripții, pisanii și pomelnice, ce constituie împortante izvoare documentare, împreună cu documentele scrise din arhive, se poate reconstitui o fascinantă istorie a picturii religioase medievale, în care se relevă o intensă activitate artistică, la care participă numeroși pictori, se poate de asemnea detecta circulația lor și itinerariile străbătute, legăturile între diverse ținuturi românești sau cu centre din alte regiuni europene. Secolul al XVIII-lea este o adevărată explozie artistică românească, fiind cunoscuți în prezent, datorită cercetărilor sistematice, peste patru sute de pictori activi, ce decorează cu pictură murală și icoane bisericile din provincia intracarpatică și nu puține sunt cazurile în care artiștii circulă de o parte sau alta a Carpaților. Subliniem contribuția artistică a pictorilor români din Transilvania în provinciile extracarpatice, prea puțin cunoscută, numeroase inscripții și semnături atestând prezența artiștilor români transilvăneni la edificii religioase din Muntenia și Oltenia, din Moldova și Basarabia, ori din mediul ortdox din Serbia, Ungaria și Slovacia. În arta românească din Transilvania primei jumătăți a secolului al XVIII-lea se manifestă un puternic curent brâncovenesc și postbrâncovenesc, propagat cu vigoare de reprezentanții centrelor artistice din Șcheii Brașovului, Rășinari sau Făgăraș, care sunt într-un permanent contact cultural cu Țara Românească. Stilul brâncovenesc, considerat și apreciat în epocă ca un stil românesc, este prezent în pictura icoanelor și în fresca bisericilor românești din Banat și sudul Transilvaniei, până în zonele nordice, reflexe fiind prezente în Maramureș și Țara Năsăudului. Este semnificativ pentru tendințele de menținere a tradițiilor iconografice ortodoxe, dar și pentru conservarea acestui stil elaborat în Țara Românească, alegerea de către episcopul Inochentie Micu, pentru pictarea iconostasului catedralei blăjene, a lui Ștefan Zugravul de la Ocnele Mari. Contractul încheiat în 1737 între vlădica de la Blaj și pictorul de la sudul Carpaților menționa în mod expres ca icoanele să fie realizate „cu mare cuviință și frumoase precum în Țara Românească”. În marele cartier românesc al Brașovului s-a dezvoltat în secolul al XVIII-lea un centru artistic de o remarcabilă importanță, ce era în directă legătură cu marile centre brâncovenești de la sudul Carpaților. Primii pictori, muraliști și iconari proveneau din Țara Românească, precum frații Gheorghe și Grigore Ranite din Craiova, sau Ioan și Iancu, pictori originari din Vâlcea. Brașovul devine în scurtă vreme un important centru în care au activat zeci de zugravi. La Rășinari, așezare din vecinătatea Sibiului cu legături permanente cu Țara Românească, au activat în secolul al XVIII-lea trei generații de iconari și muraliști. Dintre pictorii rășinăreni îi amintim pe Popa Ivan, Nistor dascălul, frații Iacov și Stan, cu o excepțională activitate în părțile centrale și sudice ale Transilvaniei. Cu o puternică personalitate se manifestă în acest secol Școala de pictură maramureșană, grupul pictorilor din Munții Apuseni, ca și cei din Câmpia Transilvaniei, din Țara Năsăudului și din Lăpuș, pictorii sălăjeni și cei de pe Târnave, din Bihor, Zărand și Hunedoara. Evoluția și amplitudinea fenomenului artistic românesc din Transilvania, creșterea numerică a forțelor artistice au impus în mod firesc gruparea pictorilor într-o primă formă de asociere profesională, Breasla pictorilor români, întemeiată la Gherla în 1777. Secvențele din istoria artei și cele de viață artistică, arhitectura, pictura, sculptura, artele decorative, ne arată împortanța imaginii ca izvor documentar în cercetarea istoriei, a vieții spirituale, a evoluției culturale. Arta transmite imagini autentice și detalii ale unei lumi trecute, a unor pagini de istorie glorioasă sau cotidiană, poate să ne indice vremurile de opulență, sau să ne prezinte evenimente istorice, obiceiuri și ocupații ale omului. Istoria artei, ca și arheologia, poate fi un partener prețios al istoriei, un izvor documentar care să dea culoare și frumusețe într-o epocă în care imaginea și artele vizuale se bucură de prețuire. Sublimem împortanța imaginii artistice, a monumentelor istorice, a artefactelor din toate epocile istorice, care sunt dovezi ale civilizației din spațiul european ce astăzi poartă numele de România. Artă și istorie, Istorie și artă, text și imagine, cronică și culoare, un dialog permanent, direct și convingător, între textul scris și izvoarele documentare vizuale. Istoria artei, ca știință poate avea o remarcabilă și prețioasă contribuție la evoluția științei istorice.
RĂSPUNSUL DOMNULUI ACADEMICIAN IOAN-AUREL POP, PREȘEDINTELE ACADEMIEI ROMÂNE:
”Distinse Coleg, Prin acest discurs de recepție la Academia Română ați făcut o profesiune de credință închinată «meseriei de istoric de artă» – ca să parafrazez zicerea unui mare maestru numit Marc Bloch – explicând, inclusiv pe înțelesul profanilor, de ce și cum istoria artei trebuie studiată și cunoscută în cadrul general al istoriei. Întreprinderea nu este nici ușoară și nici pe placul tuturor, mai ales astăzi, când unii vor «ștergerea culturii» și chiar anularea istoriei. Convingerea aceasta a studiilor temeinice și așezate, cu încadrare în istoria generală, vă vine nu numai din experiența personală și din cariera desăvârșită de până acum, ci și din tradiția unei școli istorice din care v-ați înfruptat pe deplin. Ați avut șansa să vă nașteți în Basarabia, care avea să fie cucerită și înstrăinată de la noi de comuniștii ruși în 1944 și să trăiți și să vă realizați în viață în Transilvania, la început în Maramureș și apoi mai spre sud, la Cluj-Napoca, în Transilvania propriu-zisă. Ați purtat în sine astfel, tradiția a două provincii istorice văduvite de soartă, în care românii nu au avut șansa egalității decât de la 1918 încoace, fiind tratați înainte de Unire ca locuitori de mâna a doua, discriminați și disprețuiți. În ciuda faptului că se petrecuse Unirea din 1918 și că răpirile teritoriale din anii 1940-1944 păreau trecute demult, urmele nedreptăților erau încă vii, mai ales la Cluj, a cărui universitate fusese obligată să plece în refugiu. Nu ați putut trăi într-un turn de fildeș și în afara vieții cotidiene, care, invariabil, se transformă în trecut. Iar trecutul acesta nu trimitea din urmă auspicii prea bune. Totuși, ați beneficiat de o atmosferă autentică de studiu, cu profesori de mare valoare, cu titluri de licență și doctorat luate la prestigioase așezăminte din Occident. V-a fost maestru profesorul Virgil Vătășianu, membru titular al Academiei Române, marele erudit care avea să dea mai multe lucrări speciale și sinteze, între care una monumentală despre arta medievală din Țările Române. Profesorul venea pe urmele lui Coriolan Petranu, primul istoric de artă român din Transilvania, întemeietorul disciplinei respective de la Universitatea Națională a Daciei Superioare, devenite din 1927 Universitatea «Regele Ferdinand I». Virgil Vătășianu v-a îndrumat spre istoria artei transilvănene, mai întâi prin lucrarea de licență, dedicată arhitecturii castelelor în stil Renaștere de pe Valea Someșului și apoi prin teza de doctorat cu titlul «Pictura românească din Transilvania în sec. XIV-XVIII». De atunci, ca cercetător și apoi ca director al Institutului de Arheologie și Istoria Artei din cadrul Filialei Cluj-Napoca a Academiei Române, v-ați aplecat mereu asupra artei românești transilvănene medievale și moderne timpurii. Ați studiat cu migală și pricepere bisericile vechi, de lemn și de piatră, inscripțiile în slavonă, latină și română, icoanele pe lemn și sticlă, pictura murală ortodoxă, viețile artiștilor (zugravilor), stilurile arhitectonice, școlile de pictură, legăturile artistice și culturale dintre Transilvania, Țara Românească și Moldova. Ați întregit și amplificat mereu vechile cercetări, aducând permanent noutăți, ați fost preocupat de aspectul științific și grafic deopotrivă al aparițiilor dumneavoastră editoriale. În același timp, stau mărturie a laborioasei dumneavoastră activități lucrările colective și cele coordonate, dovadă a capacității de organizare și de sistematizare a științei, precum și tezele de doctorat al căror conducător științific și referent ați fost și sunteți. În același timp, ați creat în jur, la Institutul din Cluj, o școală de cercetare în domeniul istoriei artei, ceea ce este dorința și visul oricărui profesor. I-ați omagiat și prețuit mereu pe cei care v-au îndrumat în carieră și cu care ați și colaborat, precum Corina Nicolescu, Virgil Vătășianu, Virgil Cândea, Dinu Adameșteanu, Constantin Daicoviciu, Ștefan Pascu, ultimii doi foști directori ai Institutului din care faceți parte de aproape 60 de ani și pe care l-ați condus decenii bune. Ați avut alese sentimente de prețuire față de colegul Răzvan Theodorescu, cu care ați pășit concomitent în Academia Română în anul 1993 și care a trecut nu demult într-o lume mai bună. Profesiunea de credință de care vorbeam se referă la faptul că istoria artei nu se poate studia în sine, cu scopuri pur estetice și că însăși succesiunea stilurilor, paleta culorilor, tehnicile arhitectonice, erminiile picturii bizantine, mesajele pisaniilor etc. nu pot rămâne suspendate și decupate din întreg, ci se află înscrise în realități mai largi, în viețile comunităților, în istoria popoarelor. Astfel, ați rămas convins că poate deveni un bun istoric de artă acela ce a studiat mai întâi istoria universală și cea națională. Prin urmare, ați susținut mereu că specialitatea numită „Istoria artei” trebuie să funcționeze în cadrul facultăților de istorie, că un tânăr nu poate începe direct cu istoria propriu-zisă a artei, fiindcă nu va înțelege nimic din ea. Arta este produsă de personalități, în general, individuale, dar este adresată comunităților, popoarelor, lumii în ansamblul său și este creată în funcție de sensibilitățile acestor grupuri de oameni. Ați păstrat în Academia Română o tradiție, dar ați adus și un suflu nou, punând accentul pe istoria artei românești transilvănene, cu precădere pe pictura românească de zid, ca frescă, pe pictura icoanelor și chiar pe miniaturile manuscriselor vechi românești. Nu ați despărțit niciodată operele de autorii lor, de «zugravi» (de exemplu) și nici de ambianța generală bizantină, comună Transilvaniei și țărilor extracarpatice. A rezultat o operă monumentală și trainică, din care oricine poate înțelege că acest popor a avut și gust pentru frumos, manifestat în cadrul credinței și al bisericii, fără de care viața omului medieval nu are sens. Ați spulberat multe prejudecăți, cultivate de anumite istoriografii, privind așa-zisa incapacitate a acestui popor de a susține cultura scrisă și arta. Ați îmbinat mereu studiul artei cu atitudinea civică de patriot român, în dialog cu alte arte și cu alte popoare. Încă din momentul angajării ca cercetător și apoi în calitate de membru al Academiei, ați servit instituția cu devotament, v-ați dedicat ei, i-ați apărat statutul superior și i-ați sporit prestigiul. De aceea ați și fost ales în multe organisme interne și internaționale, ați fost dăruit cu distincții ale Academiei, ale statului român și ale unor organizații din Europa și din lume. Colegii vă cunosc și vă respectă. Îmi amintesc ce efort ați depus, alături de alți specialiști și mai ales de Răzvan Theodorescu, la capitolele de istoria artei din tratatul de istorie al Academiei și la Istoria artei din România, monumentala lucrare în două volume din colecția Centenar, alcătuită din istoriile tuturor științelor, artelor și altor discipline ale cunoașterii, cultivate în Academia Română. Menirea acestui succint răspuns al meu la admirabilul dumneavoastră discurs de recepție nu este acela de a fi exhaustiv în prezentarea vieții și activității dumneavoastră, ci de a sublinia câteva coordonate care să le amintească membrilor Academiei și altor intelectuali ce valoare a instituției reprezentați și să-i îndemne să vă vadă și revadă lucrările. Vă doresc, de aceea, multe împliniri în continuare și vă felicit pentru întreaga activitate și pentru ceremonia de astăzi, din această venerabilă aulă care poartă urmele pașilor atâtor mari antecesori”.
A consemnat Carmen Fărcașiu
